Musashi

Musashi - EIJI ZOSHIKAWA

Ce bucurie! (ca la 12 ani, pe cuvânt!) Am descoperit că sunt samurai! Mai rău, sunt ronin! (samuraiul rătăcitor, fără soldă de la stăpân)
Prezentată ca saga, cartea devenirii unui puşti rebel într-un (super)ronin, după ce urmează Calea Sabiei, până la înţelegerea Legilor Universului şi crearea unui "cod" nou, îmi amorsase deja un set de aşteptări. Ştiţi voi: Shogun, Ultimul samurai (ăla cu Tom Cruise), Marco Polo (ehei!) şi The Hero (degeaba încercaţi să protestaţi că ultimele două sunt "chinezării": sunt despre sabie la asiatici şi-i totuna!)
Da, e drumul roninului până la închiderea cercului universal, dar bobocul se desface în multitudinea de petale ale bujorului (e un bujor cu cheie în carte) - de complexitatea unui cuib de termite. Dacă există până şi (ulterior, dacă spun 1600) clasicul episod în care omul de arme (ronin, exilat, pistolar, vet-ul din Vietnam) îi învaţă pe sătenii amărâţi să se apere de bandiţi (am văzut eu un western cu nişte mexicani! şi, da, Ultimul samurai cu Tom Cruise). Până şi episodul răzbunării mamei enervate, tip Vitoria Lipan – o cheamă Osugi şi reprezintă coşmarul, sinteza Soacrei din toate timpurile. O Xantipa japoneză.

Mă rog, vorbind serios, m-a impresionat:

Tabloul(câmul) complet: copii nestăpâniţi, uneori naivi până la înduioşare, părinţi intransigenţi, iubitori de respect pentru tradiţie şi onoare, intransigenţă care merge până la marele Absurd şi un pic dincolo de el, fete lăcrămoase, diafane şi serafice, fete derutate şi decăzute în abjecţie, curtezane care ridică sexul, biologicul, la arta plăcerii [dar câtă deosebire de risipa de cuvinte, explicaţii anatomice, epitete şugubeţe şi obscenităţi spuse cu morgă detaşată şi cu mofturi de superioritate din literatura occidentală (v. Luni de fiere, de pildă) – balast occidental, dacă mă întrebaţi pe mine; ceea ce mă face să gândesc că decadenţa Occidentului nu e în fapt, ci în cuvânt; refuzând sugestia, puterea cuvântului de a-şi deschide aripile, şi preferând explicitarea, despuierea cuvântului, plăcerea nu creşte – vreo surpriză? –, ci dispare; probabil de aici, din insatisfacţia continuă, nevoia de crimă (singura care mai salvează de anost romanele "indecente"), din sentimentul "trădării" în aşteptări; ca un ronin ce m-am descoperit, după mine e mult mai provocatoare, mai aţâţătoare
"şi uşa se închise în urma lor", decât tot Tropicul Capricornului – deşi cred că şi
H. Miller o ştia foarte bine; oricum, e minunată simplitatea şi precizia cuvântului, sobrietatea mijloacelor de expresie, economia de entuziasm masturbator (adică a autorului care nu e participant direct, ci voayeur, ecou; cititorul fiind ecoul din urmă, de la gura peşterii)] şi, normal, o pleiadă de tipuri de masculinitate: arogante, bătăioase, lăudăroase, flecare, laşe, viclene, nehotărâte, ei, da, fireşte, şi hotărâte, inimoase, rezervate, înţelepte...

Este, într-adevăr, o carte bărbătească. În primul rând, bărbaţi "adevăraţi" în împrejurări conflictuale. Scrisă de un bărbat. Japonez. E o precizare importantă, fiindcă un acelaşi subiect tratat de o femeie, şi occidentală, devine pur şi simplu altceva (oricât talent ar avea doamna), adică devine Jocurile Foamei, care se fixează într-un cu totul alt registru decât Battle Royale. Ca şi când Suzanne a asistat la bătălie şi-acum ar face pe menestrela (există feminin? poate c-ar trebui) în faţa unui altfel de public, intoxicat hollywoodian, atras de altfel de vitejii, pentru care, ca să-l câştige, trebuie să efemineze foarte mult Masacrul – deh, cu atâţia bărbaţi care se visează în rochii de mirese, nu-i de mirare, cum nu e de mirare nici că la vestici JF a devenit bestseller, nu BR.
Dar eu continui să spun că Marte şi Venus sunt diferite şi e bine că-i aşa (era?).

În fine, iată un episod tipic. La un han, Musashi mănâncă un bol de hrişcă şi, alături, cum ar veni în separeul de lângă, nişte bine aghezmuiţi cu saké negustori de cai fac tărăboi. Musashi le cere linişte. Zurbagiii se inflamează, desigur (aici oftez), şi vin să-l provoace. Dialogurile de provocare (şi acesta, şi altele de prin carte) sunt atât de asemănătoare cu cele auzite de mine în viaţa reală şi prin filme (când aplaudă jmecherii prin cinemauri), încât e cu atât mai meritoriu pentru autor că a ştiut să le redea – sau cu atât mai jalnic pentru noi, ca specie, că nu reuşim să ne dezbărăm (evoluăm, naibii) de această... slăbiciune, până la urmă. Orice cuvânt aruncat unui pachet de muşchi îi irită steroizii cât să vrea să-şi impună masa corporală – ceea ce, tocmai fiindcă se simte ameninţat şi îndreptăţit să se apere (de un cuvânt!!), dovedeşte de fapt marea lui slăbiciune (vă daţi seama, dacă un cuvânt îl poate tulbura, ce i-ar putea face vederea unei mase musculare duble sau mai umflate niţel decât a lui! cafteala titanilor! sumo). Deci, da, ştim cum e treaba, am mai văzut (măcar un western în viaţă), dar rezolvarea e atât de neoccidentală.
Proţăpit lângă masa lui Musashi, după ce-şi behăie invectivele, negustorul îl vede cum prinde muşte din zbor, cu beţişoarele, de deasupra bolului cu hrişcă şi, impresionat, tace, iese şi se mută cu gaşca de turbulenţi la altă masă. La 1600, domnilor!

Da, mi-a plăcut cartea asta. Sunt un ronin. Că ştiu, pe pielea mea, că e destul să apari într-un loc cu toleranţe bine stabilite (poate pe afinităţi, poate pe interese) şi să deschizi gura ca să-ţi spui părerea. Şi ferească Sfântul să ai dreptate "împotriva" celorlalţi şi ei să-şi dea seama de asta. Te vor ataca toţi deodată, cu o ură subită, dar neîmpăcată. Te vor vrea nu doar redus la tăcere (cică, dacă taci sau pleci, eşti laş!), ci mort rece. Atâta-ţi trebuie să scapi cumva din împresurare (de regulă, printr-o viclenie)! Vor umple lumea toată de bazne pe seama ta. Pfuuu. Uneori e mai greu să lupţi cu propria faimă nedorită, decât cu o armată de samurai!

Da, sunt un ronin. Şi eu mă "umplu" mai mulţumitor dacă stau cu orele privind o floare de cireş, decât să-mi risc oasele şi viaţa căţărându-mă pe un vârf de munte inaccesibil ca să strig de acolo (cui?): Sunt!

Şi, tot ca Musashi, fug de discipoli. N-am încredere că pot explica, că e bine ce le explic. Şi acuma vă închipuiţi ce pat ca ronin cu fustă, şi fumător pe deasupra (las' că şi Musashi din viaţa reală a murit pe la vreo 60 şi ceva de ani, de cancer toracic!), în vai mama mea de România secolului 21!

Mai e un episod important (sigur o să-l uit, că aşa uit eu tot ce-i important şi ţin minte fleacurile). Musashi are, o vreme, aceeaşi apucătură ca şi mine: se autoacuză pentru eşecuri, suferă de neîncredere, în sine şi în justeţea Căii.
Ei, şi aleargă după un înţelept, îi spune dubiile şi-i cere un sfat.
«– Mă îndoiesc că am mai progresat, urmând Calea. Am o mulţime de regrete. Am realizat foarte puţin în instruire şi autodisciplinare.»
Maestrul zen îi răspunde:
«– Întotdeauna vorbeşti despre asta. Atâta vreme cât o s-o faci, totul e inutil.»
Musashi insistă, mistuit de focul lăuntric:
«– Dacă părăsesc Calea, cad în prăpastie. Şi totuşi, dacă vreau să ajung până în vârf, îmi dau seama că nu sunt pe măsura aşteptărilor.»
Sensei se înfurie şi-l alungă:
«– Vorbeşti prea mult. Nu am absolut nimic să-ţi spun!»
Dar înainte de a pleca, trasează cu un băţ un cerc în jurul lui Musashi.
Musashi îşi ridică ochii la cer. Universul e rotund.
Vede luna plină deasupra capului. E rotundă.
Priveşte în jos, la cercul în care stă.
Îşi vede umbra, cu sabia pieziş. Umbra e litera "o" din japoneză. (Pe cuvânt de onoare că am încercat să vă pun o ilustraţie, dar nu e chip. Atât mi-o flip-uieşte, mi-o răscolorează - ce-i alb devine negru, ce-i negru devine bleumarin, că... duceţi-vă şi voi pe net - e ca un om cu mâinile întinse în lateral, care are la brâu, pieziş, o sabie).
Şi Musashi spune: (F!*) «Am alergat după o umbră!» (* ei, nu chiar, doar am spus că e sobru)

Armonie şi echilibru.
«Legea lui Buddha e simplă:
Mănâncă-ţi orezul, bea-ţi ceaiul, poartă-ţi hainele.»

Ca neplimbată prin Asia ce sunt, am avut oareşice dificultăţi cu numele proprii; am ameţit deseori, m-am tot întors să verific (şi e greu cu bartai volumul, cu coperte moi), alteori am crezut că-i simplă greşeală de transcriere. Totuşi: Tatadoshi nu-i totuna cu Tadaaki, Gonnosuke cu Sannosuke, Kosue cu Koetsu, Otsu cu Otsuru.
Dar te obişnuieşti. Plus că Miyamoto Musashi e foarte muzical.
Până şi bâlbele din carte sunt drăguţe: aia cu caii "castanii" chiar m-a făcut să râd.

Zen, tată: