În cana mea de cafea a rămas un desen din zaţ, pe care m-am chinuit vreo oră să-l pictez pe monitor, cu iluzia întreţinută asiduu că am în faţa ochilor (aruncaţi în fundul cănii, fireşte) o literă-cuvânt-frază-ideogramă chinezească, o rună... După ce am aşteptat secole pe lângă photoshop să-şi aplice efectele (ordinator bătrân, deh), am descoperit că nici nu era aşa o mare brânză, nici sugestiv, nici misterios... mă rog, nişte zaţ acolo.
Şi Mintea 1 s-a hlizit la gândul că fluturii-mame-de-omizi mi-ar fi putut ghici niscai subiecte de telenovele din spârcul ăsta de zaţ, Lost Symbol, şi apoi aproape c-a regretat că, pe vremea când eram liceeană (nu rock’n roll, ci latent flower power), nu deprinsesem de la colege şi mămicile lor arta interpretării rămăşiţelor de fiertură de boabe măcinate (probabil din pricina râşniţei, care era model vechi şi bâzâia la fel de tare ca aspiratorul rusesc). Aş fi avut la ce să mă gândesc în după-amiaza aceea. După-amiaza aceea ploioasă. Poate. Însorită. Poate. Nu mai ştiu. Deci nu contează.
Şi Mintea 2 s-a enervat pe divinaţie în general. Adică, după ce că viaţa-i scurtă, ca să ajungi la cunoaştere trebuie întotdeauna să te iniţiezi, să tatonezi, să faci asocieri, să mai înveţi un simbol, să mai aplici învăţătura, să schiţezi echivalenţe, să stochezi informaţii, să combini surse şi să aprofundezi... asta în vreme ce la tot pasul eşti pândit de satanice piste false, aparenţe, disimulări şi alte distorsionări. Ca să nu mai pun la socoteală că la cunoaştere oricum n-ajungi (ei, să lăsăm) şi că ţi se poate întâmpla oricând s-o iei în bot mizând prea mult pe propriile deducţii sau pe rutinele executorii, pe şabloanele trasate de alţii mai deştepţi de dinaintea ta (că tot ce e vechi e bun, cum zice snobul). Şi... da, bună întrebare, la ce-ţi foloseşte cunoaşterea? Să te dai mare, să epatezi inocenţii timp de o viaţă şi să mori, scuzaţi, prost ca noaptea - că moarte e atunci când nu mai funcţionează niciun neuron, când mintea e golită de orice gând, când totul e întuneric, nu? Să fii deştept pe lumea ailaltă? Să-ţi plutească numele printre ale deştepţilor în analele posterităţii? Pfui!
Or, mai rău încă: să faci selecţie, să alegi minţi care merită să-ţi stea în jur, cu care să faci schimb de idei găunoase, să le acorzi titluri: mentori, prieteni, idoli, soţi, amanţi şi să trăieşti minciuna până la capăt, într-o dulce beţie.
Or, mai mocirlos încă: să împărtăşeşti din experienţa personală (de regulă, experienţa constă în lecţii aspre de deziluzionare) unor gură-cască naivi sau leneşi sau laşi, ca să nu care cumva să simtă şi ei şutul realităţii în noadă şi să şchiopăteze prin viaţă ca tine... Ooo, lume strâmbă, de cocoşaţi de poverile vieţii, de ciungi de milă, de şchiopi de faptă!!! Ooo, lume plină de chiori, de muţi, de gângavi şi de idioţi râzăreţi!!! Ooo... Ei, o! că nu sunt poetul durerilor neamului - ziceam şi eu.
Mi se pare aberant şi să ştii şi să nu ştii. La fel de lehamite mi-e şi de animalul simplu, brut, care trăieşte pentru a muri, şi de mintea elevată care se îmbibă cu frumuseţi inefabile pentru, culmea, a muri.
Mi-am pierdut axa. Când am dat să mă înec, m-am tras un pas înapoi şi m-am uitat după un ţărm, o insulă, o barcă, un colac de salvare, ceva. După o direcţie, la naiba. Şi, ce să vezi, deşertăciunea deşertăciunilor! Nu-i.
Asta cu înecatul chiar mi s-a întâmplat, la 2 Mai, de mult, tare de mult, după câteva sticle de Lacrima lui Ovidiu, când m-am dus până la Lună, luând-o de-a dreptul peste marea netedă ca oglinda, uitând cu desăvârşire că n-am ştiut niciodată să înot, şi m-am trezit în apă, fără nicio dâră de Lună sub ochi şi conştientă, în inconştienţa mea bahică, de două lucruri: că habar n-am unde-i malul (malul cu un l şi cu nisip) şi că, neştiind să înot, desigur nu mă îndepărtasem prea mult, dar la fel de sigur aveam să mor, fiindcă niciunuia dintre beţivanii de pe mal (ăla cu un l şi... etc.) nu i-ar fi trecut prin cap că strigătul meu de „ajutor” ar fi pe bune şi nu o expresie a lingorii ovidiene. Bun, deci ideea e că, în moarte, negrul e absolut, noaptea e noapte, nu există nicio dâră călăuzitoare, niciun mal de reper, şi totul pare o imensă glumă proastă. Iar asta anulează orice intenţie de a mai depune vreun efort, altul decât a supravieţui cât se poate. Adică, zău, când eşti anunţat că avionul în care te afli se prăbuşeşte în ocean sau în munţi sau..., nu te-apuci să înveţi o teoremă sau un cuvânt într-o limbă străină, doar aşa, ca să nu mori prost, nici nu te gândeşti că e şansa ta s-o mozoleşti pe stewardesă, nici nu te întristezi că n-ai apucat să mănânci şi tu cuiburi de rândunică albastră, nici că n-ai văzut totuşi capra vecinului rupându-şi gâtul. În cel mai fericit caz, leşini. În cel mai jenant, dar procur omenesc, urli. De frică.
Asta-mi vine mie să fac, cu adevărat, de vreo câţiva ani încoace. Să urlu. Dar, ca om civilizat, rutinat, domesticit ce încerc să par, disimulez: muncesc, mănânc, conversez, citesc, învăţ, râd, râd, râd. Oi fi învăţat să înot?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu