Să ne înţelegem. Nu plâng după nimic. Nu regret nimic. Îmi doresc doar să nu fi făcut atâtea greşeli prosteşti. Dar nu m-am epuizat. Are balta peşte. Pot face oricând altele şi mai gogonate, catastrofice, cu aceeaşi hotărâre de Zorba.
Acum vreo câteva săptămâni, nu multe, o vedetuţă depresivă din spaţiul mioritic şi-a înghiţit-pesticizat zilele. Avea probabil o experienţă mult mai colorată decât duc eu în spinare, rădăcini mai consistente (copil, carieră, soţ, casă revendicată de părinţi etc.) şi o depresie (dacă nu există grade de comparaţie) la fel de neagră. Ceea ce i-a lipsit a fost simţul umorului (mulţumesc, Doamne, eu am), un Dumnezeu (vezi ante.) şi capacitatea de a vedea prin pânza pe care ea însăşi (depresia) a ţesut-o. Un simţ al umorului foarte ascuţit nu înseamnă că rânjesc ca vaca în pajişte toată ziulica, ci înseamnă că intuiesc ridicolul, descopăr caraghioslâcul şi reacţionez cumva (fie intru, fie ies scurt din joc - depinde cât de bună e poanta). Despre Dumnezeu nu discut. Am duhovnic. Rămâne problema văzului. Ca să vezi, trebuie să iubeşti. Şi invers.
După ultima ninsoare din martie târziu, ai văzut ce albastru ireal a căpătat cerul Bucureştiului noaptea? Cerul Bucureştiului, de obicei atât de prăfos, mat şi sterp de stele, a devenit pentru câteva nopţi imperial, copleşitor. Dacă n-a freamătat nimic în tine la vederea albastrului aceluia, atunci eşti chior şi infirmitatea nu-ţi face cinste (să ai ochi şi să nu vezi, adică).
Încerc ca pentru fiecare lucru pe care-l urăsc sau pentru care mă încrunt, care mă scoate din sărite sau mă dezgustă să găsesc un antipod (antidot?), fie unul mai vechi, din teancul roz al amintirilor, fie unul care nu se află în imediata apropiere a miezului fierbinte... şi redescopăr rapid cât de enervant de frumoasă e viaţa.
Ştiu, mi s-a întâmplat, lucrurile se pot împuţi mai presus de măsură, drumurile se închid cu încăpăţânare exasperantă şi-n jur se adună numai feţe hâde. Nu sunt un aventurier, ci un general. Nu pot da bir cu fugiţii. Trebuie să-mi merg drumul (nu vreau să scriu parcurg, na! nici străbat, nici mai ţinte-te mării altcumva!), hârtop cu hârtop, piatră cu piatră. E drumul meu. Îngust, obscur, fără perspectivă, mocirlos... dar pot cânta în inimă până la capăt. Pot repeta în puls, neauzit, Oda bucuriei pentru Marele Moment al victoriei - care poate apărea sau nu - o viaţă întreagă. A fost un film în care Mel Gibson auzea ce gândeau femeile. Dacă s-ar putea auzi gândurile, în hărmălaia generală, oare câte dintre ele ar fi cântece?............. - Bullshit.
Nu-mi iese. Nu pot să scriu ceva "cu suflet", ceva dulce, ceva optimist. Atât venin am scuipat în ultimele decade, că mi s-a pungit gura. Când dau să murmur chestii duioase, horcăi şi şuier. Mugur de şuier.
Pe scurte şi retezate, honey:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu