Mă blocasem cu un personagiu, nu mai ştiam ce să fac cu el, în ce final să-l arunc. Şi-am ascultat nişte dezbateri şi deodată... Deci, în curând (că, dacă acuma ştiu cum se va sfârşi, mi-am pierdut pe jumătate interesul) îi voi da voie să locuiască aici.
Până atunci, să ascultăm nişte Bona. Nu fide, Richard. Şi nu vă pun "clasicul" duet cu Bobby Mcferrin (căutaţi-l singuri), ci un bine lucrat Please don't stop:
sau, dacă vreţi o linie mai clar neagră, una care chiar mă face să-mi pară rău că n-am să ajung în Africa mâine, zilele astea, poate nici măcar sâmbătă dimineaţă:
O, şi ar mai fi şi Samaouma, şi Muto Bye Bye, şi Yara's Blues - îmi face bine omul ăsta.
joi, 16 mai 2013
miercuri, 1 mai 2013
Gloriosul 1 Mai.
La taverna din faţa blocului, o cucoană cu dicţie de învăţătoare dată la televizor cântă de-şi sparge pieptul (neîndoielnic) generos "Iubesc femeia" – apasă pe "dor", din "de dor nebună", într-un mod infinit comic, îmi zgâlţâie, îmi cutremură, îmi erupe ilaritatea. Dar nu râd. Nu îndrăznesc. Pe stradă e linişte. Pe stradă e Săptămâna Mare. În tavernă e 1 Mai. Oameni pe stradă nu sunt. Bănuiesc că unii, nu toţi, doar cei setaţi pe "unde bem de 1 Mai", îs în cavoul de la "v" (nu dau numele tavernei, că-i fac reclamă şi nu merită, chiar de-aş avea un singur cititor de blog - ha! taverna v, tv! nu-i prea departe de adevăr). Asta cu cavoul e figură efect Gaiţele (mă rog, Cuibul de viespi) pe care tocmai l-am re-re-re...revăzut adineauri. La tv. Şi când tace cucoana dizeuză (care gâlgâie cu poftă "a"-urile şi "e"-urile), scârţâie vioara sau pârâie acordeonul, fix ca-n scena cu cavou'. Zici că nu s-a terminat filmul.
Poate că nu s-a terminat.
*
Nu mă mai recunosc. E a doua oară când mi se întâmplă. Prima oară a fost pe la vreo douăj şi ceva de ani, când am dat de o poză de-a mea de la 12 ani.
Am avut întotdeauna părul "creţ" (ondulat, buclat, mă rog, ne-drept, ne-cuminte). Dar în poza aceea am părul drept şi umflat. Tăiat drept, mai exact retezat, deasupra umerilor, cu breton, nu că regulamentar, liniar, la fix un centimetru deasupra sprâncenelor unite. Şi umflat în laterale. Tutankamon. Tunsoare geometrică, trunchi de piramidă. Şi bărbia ascuţită ca un cioc de pasăre stranie. De Pixar. Fără buze. (Buze n-am decât dacă insişti.) Din cauza sprâncenelor groase, negre şi unite, ochii par mult mai apropiaţi decât sunt de fapt. Dar privirea e vie, intensă. Asta m-a speriat pe la douăjşi.
Fireşte că la douăjşi nu mai arătam ca în poza de la 12 - lasă tutankamonul (că nu mai dădeam cu oţet şi "ulei de păr cu nucă" după ce mă spălam şi nu-mi mai trăgeam fesul pe cap, dormind cu el, ca "să stea" părul a doua zi). Aveam o hălăciugă (predominant) blondă, lungă până mai jos de fund, pe care o purtam "în vânt", rebela de mine (vai mama ălora din tamvai; se circula adesea "pe scară")- în realitate, arăta ca o mătură de grădină (pe la bunici i se zicea "târş") sau ca o mătură de casă smotocită de o târlă de pisici. Dar nu părul era problema, ci privirea. La douăjşi, eram atât de sătulă de minciuni, încât păream gata totdeauna să vărs lângă trotuar.
Nu, nu-mi spuneau alţii minciuni mie. EU spuneam minciuni tuturor, încontinuu. La comandă. Îmi cerşeau minciuni, mă somau să le spun minciuni, aşteptau cu încredere să le servesc minciuni, erau fericiţi dacă le turnam minciună, după minciună, după minciună, după minciună. Ori de câte ori uitam rolul, sau n-aveam inspiraţie, sau chef, sau tupeu, dădeam de belea. Devenisem profesionistă (ce creative writing, tată!). Intuiam în câteva secunde de conversaţie care ar fi subiectul pe placul interlocutorului şi, senină, treceam la construit. Succes garantat. Dac-ar fi fost să le scriu şi să le public, aş fi făcut ditamai lista de bestselleruri.
Nu-mi pare rău de nimeni, de ce să-mi pară rău? Doar am spus că asta aşteptau. Am spus că îi făceam fericiţi. Când oamenii din jurul tău sunt fericiţi, te poţi mişca în voie, fiindcă te lasă în pace, te poţi gândi la ale tale. Altminteri trebuie să dai explicaţii şi, pe bune (experienţa m-a învăţat), singurul lucru absolut inacceptabil, pe care ei nu-l doreau în ruptul capului, era adevărul.
Spre deosebire de scriitori (poate), eu pe la douăjşi mă săturasem de meserie. Mai întâi cu un zâmbet-pavăză, apoi cu teatralitate, am început să administrez adevărul. În doze mici, dacă mi-era milă, sau în doze de şoc, dacă respectam omul.
Rezultatul? – Catastrofă. – Vreo surpriză?
Cred că şi Iuda după vânzare a rămas cu mai mulţi prieteni decât mine. Îmi spuneau, nume de alint, "-nebuna". Şi rudele apropiate m-au renegat. Nu mă mai asculta nimeni. După un timp, se făcuse foarte multă linişte în jurul meu. Cam ca pe strada mea, acum.
Mi-amintesc că mă apucasem într-o zi de germană (una din dăţile când m-am apucat de germană - toate s-au sfârşit în pofida voinţei mele, ba chiar mai presus de voinţa mea - şi, nu, n-am învăţat germană nici până în ziua de azi şi nici nu mai încerc). Profa (da, făceam meditaţii, chiar voiam să învăţ germana), o Frau veritabilă, m-a ascultat odată povestind nu ştiu ce, ceva dureros de adevărat, despre mine însămi. Şi-a înălţat o sprânceană şi-a spus "Du bist komische". La expresia mea perplexă, a încercat să mintă (minciuna de atenuare), cum că în germană komische mai înseamnă şi ciudat. Lacul şi puţul, ştiu. Numai că femeia chiar nu ştia să mintă.
Deci, da, devenisem Bufonul. Spuneam adevărul orice-ar fi. Unii râdeau, alţii se înecau. Ho, că nu mă dau mare! Şi eu eram minţită. Magistral. Adică la scară. Monumental, na. Şi eu înghiţeam momeala fără să clipesc, ca ăl mai novice mormoloc dintr-o baltă. Şi durea al dracului, şi umblam cu aripa rănită, târând-o prin noroi, cu lunile. A un voleur...
Dar din confuzia asta, din cacofonia asta, din broderiile aplicate la tot pasul, ba de mine, ba în urma mea de alţii, ba în craca de sub picioarele mele de "unii dragi", mă umplusem de fiere, scârbă, apatie. Nu eram rebelă numai în înfăţişare. Îi dispreţuiam, sincer, pe toţi. Măsurile difereau: de la tolerabil la de scuipat. Continuam însă să spun adevărul, scurt, în cuvinte puţine, tăios şi... dacă reacţia era "go'way!", plecam. Aveam nevoie să mă recuperez. Trebuia să fiu eu. Eu! Ştiam că pot, aşa că nu-mi băteam capul cu lumea.
Atunci mi-am văzut poza de la 12 şi pentru prima oară am simţit o milă nesfârşită de mine însămi, dar mai mult de atât, m-a surprins lumina din ochi. Pe care n-o mai aveam. Sau, o aveam, dar altfel. Nu mai era solară, curioasă, îndrăzneaţă. Era... de jar, de fulger, de sfidare.
Azi – azi de 1 Mai, da – am făcut curăţenie. D-aia dementă. De parcă ar veni o sută de vizitatori să stea la noi un an. Şi, ştergând praful de pe cărţile de pe un şifonier (am cărţi pe şi pe sub toate piesele de mobilier, şi-n debara, şi pe hol, şi la alţii acasă - aş putea deschide o bibliotecă, dar sunt prea multe proaste), am dat de un album cu poze. Şi, printre ele, unele cu mine de la doăjşi.
O, ce mirare! Nimic nu mai seamănă. Lasă părul (acum are vreo 3 cm în vârful capului, că m-am tuns de curând, şi blondă nu mai sunt de când... hă-hă! deşi măturoi am mai practicat), lasă privirea (miopia schimbă dramatic expresia), dar ... De regulă oamenii se recunosc în "liniile generale". Eu sunt diformă (adică altă formă, care nu-mi place). Iar ce-i surprinzător e că nu m-am văzut până acum. Adică mi-am închipuit, nu ştiu de ce, că sunt tot eu şi nu m-am băgat în seamă.
Nu, nu ţine de "nu mai încap în fustă", "na, că iar îmi curg jeanşii de pe mine ca la raperi" - astea-s feminisme obişnuite. Cred.
E vorba de recunoaştere şi nerecunoaştere. Cu poza în mână, în faţa oglinzii, nu m-am recunoscut. Nu mai recunosc nici timpul acela. E dintr-o cu totul altă viaţă, pe care mă îndoiesc că "eu" am trăit-o. E ca o poveste. Ca una din minciunile mele de vacanţă.
Vacanţele, în generală şi liceu, îmi erau plicticoase cu spume (dacă nu mergeam în tabere) şi atunci, când mă întorceam, fiindcă nu aveam ce altceva povesti, inventam; cea mai bună prietenă a mea (de atunci) mă asculta fascinată; era plăcut s-o mint; mă simţeam puternică; şi eram puternică; nasolia e că unele din invenţii i le-am scris în scrisori şi... scripta manent; mă îndoiesc că ea n-a crescut nici până azi ca să-şi dea seama de abuz; ne-am întâlnit, dar n-a zis nimic; şi mă îndoiesc (o cunosc, da?) că a uitat; dar tot nu regret.
Nu simt nimic pentru individa aia care am fost la douăjşi. Nici nervi că era fraieră, nici milă că era caraghioasă (komische, fie!), nici nostalgie că era plină de forţă (ei, da, m-am luptat cu toate morile de vânt, una după alta; numai că am uitat să fiu atentă la cine a învins până la urmă). Mă enervează că e altă persoană, dar n-o vreau înapoi în viaţa mea. Dacă s-a dus, dusă să fie. Problema e că... habar n-am pe cine văd în oglindă azi. (Cum era? uite-un chip, al meu e oare... la-la la-la, la-la-la-la. Nu mi-a plăcut Coşbuc.) Ba, mai rău, mă îndoiesc că vreau să ştiu.
Uite o poză de anul trecut, de pildă. Să mor dacă vreau s-o bat pe umăr, ca să se întoarcă şi s-o văd la faţă pe ea! Sunt foarte sigură că nu va fi eu.
.jpg)
La taverna din faţa blocului, o cucoană cu dicţie de învăţătoare dată la televizor cântă de-şi sparge pieptul (neîndoielnic) generos "Iubesc femeia" – apasă pe "dor", din "de dor nebună", într-un mod infinit comic, îmi zgâlţâie, îmi cutremură, îmi erupe ilaritatea. Dar nu râd. Nu îndrăznesc. Pe stradă e linişte. Pe stradă e Săptămâna Mare. În tavernă e 1 Mai. Oameni pe stradă nu sunt. Bănuiesc că unii, nu toţi, doar cei setaţi pe "unde bem de 1 Mai", îs în cavoul de la "v" (nu dau numele tavernei, că-i fac reclamă şi nu merită, chiar de-aş avea un singur cititor de blog - ha! taverna v, tv! nu-i prea departe de adevăr). Asta cu cavoul e figură efect Gaiţele (mă rog, Cuibul de viespi) pe care tocmai l-am re-re-re...revăzut adineauri. La tv. Şi când tace cucoana dizeuză (care gâlgâie cu poftă "a"-urile şi "e"-urile), scârţâie vioara sau pârâie acordeonul, fix ca-n scena cu cavou'. Zici că nu s-a terminat filmul.
Poate că nu s-a terminat.
*
Nu mă mai recunosc. E a doua oară când mi se întâmplă. Prima oară a fost pe la vreo douăj şi ceva de ani, când am dat de o poză de-a mea de la 12 ani.
Am avut întotdeauna părul "creţ" (ondulat, buclat, mă rog, ne-drept, ne-cuminte). Dar în poza aceea am părul drept şi umflat. Tăiat drept, mai exact retezat, deasupra umerilor, cu breton, nu că regulamentar, liniar, la fix un centimetru deasupra sprâncenelor unite. Şi umflat în laterale. Tutankamon. Tunsoare geometrică, trunchi de piramidă. Şi bărbia ascuţită ca un cioc de pasăre stranie. De Pixar. Fără buze. (Buze n-am decât dacă insişti.) Din cauza sprâncenelor groase, negre şi unite, ochii par mult mai apropiaţi decât sunt de fapt. Dar privirea e vie, intensă. Asta m-a speriat pe la douăjşi.
Fireşte că la douăjşi nu mai arătam ca în poza de la 12 - lasă tutankamonul (că nu mai dădeam cu oţet şi "ulei de păr cu nucă" după ce mă spălam şi nu-mi mai trăgeam fesul pe cap, dormind cu el, ca "să stea" părul a doua zi). Aveam o hălăciugă (predominant) blondă, lungă până mai jos de fund, pe care o purtam "în vânt", rebela de mine (vai mama ălora din tamvai; se circula adesea "pe scară")- în realitate, arăta ca o mătură de grădină (pe la bunici i se zicea "târş") sau ca o mătură de casă smotocită de o târlă de pisici. Dar nu părul era problema, ci privirea. La douăjşi, eram atât de sătulă de minciuni, încât păream gata totdeauna să vărs lângă trotuar.
Nu, nu-mi spuneau alţii minciuni mie. EU spuneam minciuni tuturor, încontinuu. La comandă. Îmi cerşeau minciuni, mă somau să le spun minciuni, aşteptau cu încredere să le servesc minciuni, erau fericiţi dacă le turnam minciună, după minciună, după minciună, după minciună. Ori de câte ori uitam rolul, sau n-aveam inspiraţie, sau chef, sau tupeu, dădeam de belea. Devenisem profesionistă (ce creative writing, tată!). Intuiam în câteva secunde de conversaţie care ar fi subiectul pe placul interlocutorului şi, senină, treceam la construit. Succes garantat. Dac-ar fi fost să le scriu şi să le public, aş fi făcut ditamai lista de bestselleruri.
Nu-mi pare rău de nimeni, de ce să-mi pară rău? Doar am spus că asta aşteptau. Am spus că îi făceam fericiţi. Când oamenii din jurul tău sunt fericiţi, te poţi mişca în voie, fiindcă te lasă în pace, te poţi gândi la ale tale. Altminteri trebuie să dai explicaţii şi, pe bune (experienţa m-a învăţat), singurul lucru absolut inacceptabil, pe care ei nu-l doreau în ruptul capului, era adevărul.
Spre deosebire de scriitori (poate), eu pe la douăjşi mă săturasem de meserie. Mai întâi cu un zâmbet-pavăză, apoi cu teatralitate, am început să administrez adevărul. În doze mici, dacă mi-era milă, sau în doze de şoc, dacă respectam omul.
Rezultatul? – Catastrofă. – Vreo surpriză?
Cred că şi Iuda după vânzare a rămas cu mai mulţi prieteni decât mine. Îmi spuneau, nume de alint, "-nebuna". Şi rudele apropiate m-au renegat. Nu mă mai asculta nimeni. După un timp, se făcuse foarte multă linişte în jurul meu. Cam ca pe strada mea, acum.
Mi-amintesc că mă apucasem într-o zi de germană (una din dăţile când m-am apucat de germană - toate s-au sfârşit în pofida voinţei mele, ba chiar mai presus de voinţa mea - şi, nu, n-am învăţat germană nici până în ziua de azi şi nici nu mai încerc). Profa (da, făceam meditaţii, chiar voiam să învăţ germana), o Frau veritabilă, m-a ascultat odată povestind nu ştiu ce, ceva dureros de adevărat, despre mine însămi. Şi-a înălţat o sprânceană şi-a spus "Du bist komische". La expresia mea perplexă, a încercat să mintă (minciuna de atenuare), cum că în germană komische mai înseamnă şi ciudat. Lacul şi puţul, ştiu. Numai că femeia chiar nu ştia să mintă.
Deci, da, devenisem Bufonul. Spuneam adevărul orice-ar fi. Unii râdeau, alţii se înecau. Ho, că nu mă dau mare! Şi eu eram minţită. Magistral. Adică la scară. Monumental, na. Şi eu înghiţeam momeala fără să clipesc, ca ăl mai novice mormoloc dintr-o baltă. Şi durea al dracului, şi umblam cu aripa rănită, târând-o prin noroi, cu lunile. A un voleur...
Dar din confuzia asta, din cacofonia asta, din broderiile aplicate la tot pasul, ba de mine, ba în urma mea de alţii, ba în craca de sub picioarele mele de "unii dragi", mă umplusem de fiere, scârbă, apatie. Nu eram rebelă numai în înfăţişare. Îi dispreţuiam, sincer, pe toţi. Măsurile difereau: de la tolerabil la de scuipat. Continuam însă să spun adevărul, scurt, în cuvinte puţine, tăios şi... dacă reacţia era "go'way!", plecam. Aveam nevoie să mă recuperez. Trebuia să fiu eu. Eu! Ştiam că pot, aşa că nu-mi băteam capul cu lumea.
Atunci mi-am văzut poza de la 12 şi pentru prima oară am simţit o milă nesfârşită de mine însămi, dar mai mult de atât, m-a surprins lumina din ochi. Pe care n-o mai aveam. Sau, o aveam, dar altfel. Nu mai era solară, curioasă, îndrăzneaţă. Era... de jar, de fulger, de sfidare.
Azi – azi de 1 Mai, da – am făcut curăţenie. D-aia dementă. De parcă ar veni o sută de vizitatori să stea la noi un an. Şi, ştergând praful de pe cărţile de pe un şifonier (am cărţi pe şi pe sub toate piesele de mobilier, şi-n debara, şi pe hol, şi la alţii acasă - aş putea deschide o bibliotecă, dar sunt prea multe proaste), am dat de un album cu poze. Şi, printre ele, unele cu mine de la doăjşi.
O, ce mirare! Nimic nu mai seamănă. Lasă părul (acum are vreo 3 cm în vârful capului, că m-am tuns de curând, şi blondă nu mai sunt de când... hă-hă! deşi măturoi am mai practicat), lasă privirea (miopia schimbă dramatic expresia), dar ... De regulă oamenii se recunosc în "liniile generale". Eu sunt diformă (adică altă formă, care nu-mi place). Iar ce-i surprinzător e că nu m-am văzut până acum. Adică mi-am închipuit, nu ştiu de ce, că sunt tot eu şi nu m-am băgat în seamă.
Nu, nu ţine de "nu mai încap în fustă", "na, că iar îmi curg jeanşii de pe mine ca la raperi" - astea-s feminisme obişnuite. Cred.
E vorba de recunoaştere şi nerecunoaştere. Cu poza în mână, în faţa oglinzii, nu m-am recunoscut. Nu mai recunosc nici timpul acela. E dintr-o cu totul altă viaţă, pe care mă îndoiesc că "eu" am trăit-o. E ca o poveste. Ca una din minciunile mele de vacanţă.
Vacanţele, în generală şi liceu, îmi erau plicticoase cu spume (dacă nu mergeam în tabere) şi atunci, când mă întorceam, fiindcă nu aveam ce altceva povesti, inventam; cea mai bună prietenă a mea (de atunci) mă asculta fascinată; era plăcut s-o mint; mă simţeam puternică; şi eram puternică; nasolia e că unele din invenţii i le-am scris în scrisori şi... scripta manent; mă îndoiesc că ea n-a crescut nici până azi ca să-şi dea seama de abuz; ne-am întâlnit, dar n-a zis nimic; şi mă îndoiesc (o cunosc, da?) că a uitat; dar tot nu regret.
Nu simt nimic pentru individa aia care am fost la douăjşi. Nici nervi că era fraieră, nici milă că era caraghioasă (komische, fie!), nici nostalgie că era plină de forţă (ei, da, m-am luptat cu toate morile de vânt, una după alta; numai că am uitat să fiu atentă la cine a învins până la urmă). Mă enervează că e altă persoană, dar n-o vreau înapoi în viaţa mea. Dacă s-a dus, dusă să fie. Problema e că... habar n-am pe cine văd în oglindă azi. (Cum era? uite-un chip, al meu e oare... la-la la-la, la-la-la-la. Nu mi-a plăcut Coşbuc.) Ba, mai rău, mă îndoiesc că vreau să ştiu.
Uite o poză de anul trecut, de pildă. Să mor dacă vreau s-o bat pe umăr, ca să se întoarcă şi s-o văd la faţă pe ea! Sunt foarte sigură că nu va fi eu.
.jpg)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)