Poate că tocmai din pricină că, anul acesta, când am început noi culesul nu mai era nici urmă de picătură pe ţarină, nici mere pe poalele merilor (vecini îndatoritori, la ce era să le lase să se strice, când puteau face ei atâtea lucruri bune cu ele? păi, câta gardul să faci, nene? ca-n Prâslea? şi cum ar fi să te duci la şefu' de post din comună să reclami că ţi-au furat "mere", când pe toată valea aia şi în împrejurimi nu găseşti decât mere?) am ajuns la proverbul cu pomul lăudat şi sacul. Pe care, cu această ocazie, îl tăgăduiesc cu vehemenţă. Şcoala ne-a învăţat prostii: ba, s-avem pardon, la pomul lăudat toată lumea se duce cu sacul, iar proprietarul, astfel curăţat de muncă, fluieră. Fluieră ce-o şti. Una voce poco fa.
Dezamăgită după experienţa Anne Holt - traducere după traducere, de se pierde toată "culoarea" şi rămâi cu sentimentul că, tu te-ai străduit, dar... Tot sună a rezumat de şcoală. Cuminte, conştiincios, însă lipseşte "ceva"-ul. Başca nesiguranţa că ai ajuns unde şi la ce trebuia. Unde şi cât de departe poţi ajunge vezi aici. Însă nu m-am simţit capabilă să mă ocup şi de norvegiană - spun "şi de", pentru că de suedeză m-am ocupat, când cu Nils Holgersson de tristă amintire. Altădată povestea pe larg. Că e tristă. Şi lungă.
Dezamăgită, spuneam, am făcut un movie-spree (de o noapte, că mi-a trecut repede), şi în lipsă de îndrumători am zis să-mi tencuiesc lacunele. Pardon, am îndrumători, dar au treabă, nu stau să-mi spună mie ce filme "vechi şi bune" să văd eu, mai ales că eu am calitatea nebănuită de a uita titlul filmelor; adică de nenumărate ori m-am pus să văd un film, numai pentru a exclama, dezumflată, de la primele măsuri "Aaa, l-am mai văzut!".
Prea nu aveam o părere prea bună despre B. Ellis, după Glamorama (cred că nu fumez ce trebuie ca să gust romanul ăsta!), aşa că m-am încurajat să văd American Psycho - film esenţial. Cult sau cum îi zice.
Mi-aduc bine aminte că păpuşile din elita intelectuală strânsă cu ghiotura în şcoala de fete cu patalama, la care am avut nefericita idee să... şi eu... asta e, greşelile tinereţii... păpuşile, ziceam, aveau un fel aparte de a-şi umple guriţele nepângărite cu American Psycho, când ţi-era lumea mai dragă, în argumentaţii cool, iar eu mă înciudam toată (pe ascuns, da?) că, provençala de mine, pierdeam firul nepreţuitelor idei din pricină că, deşi nu ştiu de ce, nu mi-am putut hotărî niciodată centrul de greutate bipartit să se urnească să vadă filmul ăsta. Şi nici pe ăla, Clockwork Orange. Cu toate că bifam de prezenţă regulat pe la Cinematecă - asta era o întreprindere de două săli, la care Arhiva Televiziunii... ei, găsiţi pe Google istoria pe scurt, pe lung şi pe înţelesul tuturor.
Ţăcă-americano şi Portocala au făcut parte din clipitul-meu-des în "conversaţiile" la care mai mult trăgeam cu urechea decât deschideam gura. Mai erau nişte tovarăşi de clipit, tot de la elitiste citire, şi, de data asta, chiar din lecturile obligatorii (fiind ele obligatorii şi eu rebelă, fireşte că sărisem peste): Coelho, Cioran şi Nabokov. Primilor doi le-am făcut hatârul, mai târziu, "să mă indignez la subiect" - adică să citesc câte ceva ca să pot combate adulatorii punctual şi cu exemple. Nabokov a rămas în suspensie damocleţiană. Nu sunt în stare să "conversez". Dar ştiu s-ascult. Ştiu să ascult al naibii de bine. De pildă, aud şi motivaţiile personale care zbârnâie în glasul vorbitorului de când rosteşte numele Coelho, Cioran, Nabokov. Şi-mi e destul.
Mă rog, despre interlocutori numai de bine. Mă întorc la fimele care mi-au amărât socializarea în facultă. Spre marea mea satisfacţie, acum pot spune cu mâna pe inimă că n-am pierdut vremea în studenţie, când beam cu rockăraşii, în loc să dau banii de-o bere pe un bilet la Cinematecă. A fost mult mai interesant să mă uit la ei cât de convinşi erau că ţinta supremă a vârstei lor era să se facă laţi, turte, vraişte, cu creierul gelatină şi ficatul spongios. Poate n-o să credeţi, dar erau în stare, uneori, să stoarcă din ei şi ceva deştept. Întotdeauna am fost de părere că beţivii au un neuron mai vioi (tocmai d-aia se cere alcool mult, ca să-l domolească). Na, că tot nu zic nimic de filme.
Păi, n-am ce. Sacul de la şcoală. Sacul gol la pomul lăudat. Adică ce mai rămâne din Hăbăucu' Gringo după ce vezi Fight Club? Cât despre Oranjadă... Actorul semăna atât de tare cu Tudor Chirilă, încât tot filmul m-am amuzat de cât de prost îi e dat lui Chirilă să joace, fie că e-n piele românească, fie englezească. Dacă mai văd şi-un Chirilă coreean... Oricum, eu am înţeles că Oranjada a fost comedie, nu?
Shiftul de persona m-a dus la un alt film cultissim: 12 Monkeys. De regulă îmi place cum joacă Pitt. Aicea, nu. Sau poate-o fi fost de la viziunea regizorului? Adică pot fi şi filme ca A Beautiful Mind, unde nebunii pot fi credibili până la capăt fără să se scălâmbăie tot filmul. Cum sunt sigură că ştiţi şi drogaţi mai interesanţi decât Johnny Depp în Fear and Loathing. Pitt ar fi putut învăţa de la nevastă-sa, care a făcut un rol super în Girl, Interrupted (ăsta şi cu Gia sunt singurele filme în care am recunoscut că Angelica e jucătoare şi nu covergirl). Cât despre Bruce Willis... of. Chiar atât de prost joacă de fiecare dată? Nu-mi vine să cred. Adică nu-mi vine să cred că mi-a plăcut cândva Maddie&David, că mă uitam la film şi după genericul unde cânta Al Jarreau.
Hm! Sacul meu fluiera în gol ca steagul scit.
ADAM (către Eva, care molfăie fericită dintr-un măr găunos): "Dă, fată, şi mie o muşcătură!"
EVA (pieziş, către Adam care salivează ca un Saint-Bernard): "Nţţţ!"
Mă rog, 12 Monkeys e un film slăbuţ şi cu efecte mizerabile. Noroc cu secolul genialilor pe computere, că mai apucăm de vedem şi noi chestii.
Ca să-mi treacă oftica pe Brădică, a trebuit să văd Snatch... unde, cu toate că Brăduleţ-Brăduţ-drăguţ a jucat ok, am început să mă îndoiesc rău de simţul umorului personal - mi s-a spus că e comedie.
Ha! dar echilibrul şi încrederea în sine mi s-a restabilit cu Tarantino.
Indiscutabil, e cel mai bun regizor de comedie pe care-l cunosc. Am văzut Kill Bill (vol 1 şi vol 2) şi am râs, chiar în gura mare, în pofida orelor foarte înaintate, puţin crăpate de ziuă. Trebuie să fii Tarantino să pui aşa nişte belleţe de american chicks să se samurezeze! Bătăliile au fost totale. Le-am adorat. M-am bine-dispus profund. Sacul n-a rămas totuşi gol! Dacă nu curge, pică.
Plus că, din cauză de coloană sonoră, am ajuns la Shivaree, pe care îi/o ascult, pe sărite, de două zile - încă nu ştiu dacă-mi place autonom sau îmi place în lumina Tarantino. Ca de obicei, recomand Shivaree - Goodnight, Moon (ăla din film), dar postez altceva. Ce mă distrează la clipul de mai jos e că zici c-a fost făcut de Tarantino:
De dragul lui Daryl Hannah, care mi s-a părut şocant de frumoasă în Kill Bill (îmi cer scuze băieţilor, dar mie Uma nu-mi place, o consider "neterminată") şi, întrucât revăzusem cu o seară în urmă The Last Supper şi mă minunasem de cât de "lungă" e Cameron, m-am apucat să dau search pe prietenul Google, cu nume de actori, fiindcă am descoperit că, în partea dreaptă, apare imediat un pătrăţel semnificativ, în care ţi se furnizează "date" despre actorul căutat, inclusiv înălţimea. Şi nu m-am putut abţine să mă mir că Pacino are totuşi 1,70 m şi Depp totuşi 1,78 m, dar ce să te faci cu alde Diaz, Hannah, Thurman şi Kidman? (pe lângă ele, Di Caprio se dă mare degeaba). Uite-aşa am ajuns la concluzia că americanii sunt un popor "mare". Ca să-mi împac complexul de inferioritate, am verificat Aguilera şi DeVito.
Apoi, într-o doară, sfârşită de inspiraţie, că nu mai voiam să aflu de înălţimile lor, am dat search "me":
Şi-am râs, dar am înţeles mesajul. M-am culcat odată cu zorii.
PS de a doua zi: eu v-am zis că am îndrumători spre filme bune. Mulţumesc de sugestia de a vedea pe tubule de tine ce eşti Kontroll. Ei, deci se poate!
