Mulţumesc...

tuturor întâmplătorilor poposiţi fie şi un minut.

A fost amuzant, deşi un pic schizo (să stai cu ochii în monitor şi să-ţi închipui că vorbeşti unui public). Din copilărie nu m-am mai jucat atât de-a eu şi ceilalţi – de când personificam şi certam toate bălăriile de prin grădina bunicului. Numai că pe atunci şi bălăriile erau altfel. Mai vorbăreţe.

Let's get a life!
Don't live today for tomorrow like you were immortal.

oameni, doar

Nu există bancuri.

Într-o zi, înainte de Crăciun, după-amiaza, îmi amintesc că n-am pus felicitarea pentru Canada. La poştă, cu doi paşi înaintea mea, o femeie tânără trage de uşă. Închis. Ne zgâim împreună la programul afişat. Mă uit la ceas şi mă întristez. "E 16,3o", spun. Ea, nedumerită. Eu, s-o ajut, citesc cu voce tare: "Luni–vineri, 9,oo–16,oo". Ea: "Păi, azi nu e nici luni, nici vineri."






Update: din aceeaşi categorie, woderful world (cu grimasă Louis): Premiile Darwin.

Daddy Harm - Mi se spune alarmist

Am citit, cu semisatisfacţie, replica mai multor creiere româneşti la entuziasmul debordant al lui Julian Săvulescu în chestiunea laboratorului dumnezeu. De ce semi? Păi, pentru că sunt cumva tardive toate eforturile de a mai face apel la concepte sterile şi vetuste ca morală, responsabilitate, etică. Nu se poate crea o lume în lume, un cerc impeneterabil într-o mare de schimbări, decât cu riscul de a fi măturat, la un moment dat, ca nesemnificativ şi inutil. Iar „tendinţa” ştiinţei de azi nu e doar un curent modern, o modă, ci e o direcţie combinată a intereselor sociale-economice-ştiinţifice, într-un şuvoi concertat, ducând către singura soluţie presupus viabilă: cernere a indivizilor cu adevărat meritorii (vivat Nazi!) pentru lumea din ce în ce mai mică (cernerea asta dă cu minus, la modul păstrăm unul bun şi reşapăm miile de defecţi) şi pe cale de extincţie.

Nu are rost să te opui, deşi poate că-ţi vine. Dar ţi se agaţă de coadă nişte etichete năstruşnice, pentru care îţi vei folosi mai mult de jumătate din energia creatoare ca să le dezminţi, iar între timp şuvoiul îşi vede de drum, înghiţind, după unii rapid, după alţii mult prea lent, trecut, prezent şi viitor.
Asta, pe scurt.
Am văzut oameni prinşi în arcanele dezminţirii şi nu pot să nu roşesc, gândind că avea dreptate cel care spunea că abundenţa de cuvinte în pledoarie te va face vulnerabil şi penibil. Am văzut oameni prinşi trup şi suflet în dezbateri, fluturând steagurile filozofiei, istoriei artei, sensibilităţii şi polifoniei creaţiei, devenind ridicoli în faţa potentaţilor zilei: Savanţii. Spune Savant şi ai închis gura (ai tăiat craca) oricărui academician specialist în renaştere şi umanism. (Artiştii sunt ridicoli prin definiţie - că-i musai să trăiască „starea” de artist- sau cumpărabili.)

Cu regretul finalului de lume, căci un lucru e cert şi dinspre umanişti şi dinspre savanţi: trăim ultimele pâlpâiri (nu, nici nostradamuşii ştiinţei nu-s mai optimişti), în chestiunea reparaţiilor genetice şi neuroştiinţifice, a programării lucide (să pun ghilimele la lucide?) şi a fabricării omului pe comandă, răspunsul meu personal e grăbit (haletant) şi perfect donquijotesc: Nu.

Fiindcă dacă tot e nadir de lume, ce mai contează o perfecţiune în plus? E la fel ca în cazul frackingului - nu râdeţi. Spun „nu” gazelor de şist pentru că oricum e final de lume, cu o pungă în plus de rezerve naturale tot nu se salvează nimic, tot nu se rezolvă Problema. Se vorbeşte despre câteva zeci de ani (AMR-ul), nu secole. Dacă l-ai fi întrebat pe Aristotel sau pe Newton cât avea să existe lumea, ţi-ar fi răspuns fără şovăială „veşnic”. Când veşnicul acesta s-a redus la decenii, părerea mea e că ar trebui să învârtim cuţitul în rană cât mai puţin. Sunt, cu alte cuvinte, pentru un sfârşit blând şi melancolic, nu brutal şi descreierat. Niciodată nu mi-au plăcut filmele cu zombie. Nici alea cu umanoizii (înnebuniţi de frică) care sparg magazine sau violează tot ce prind fiindcă a început Apocalipsa. Adică, dacă am aflat că mă paşte ditamai infarctul, nu mă duc să escaladez Everestul, ci mă aşez mai bine în fotoliu, deşi sunt conştientă că, făcând aşa, nu înseamnă că voi trăi veşnic sau voi întineri. Doar că mai ascult puţin cum creşte piatra - pentru mine, un regal, şi pentru ceilalţi, foarte puţin deranjant.

Că e păcat că siturile istorice devin gropi toxice - mare scofală. Cei care au clădit temple pe livezile de măslini, care-au mutat cursurile râurilor, secând văi, care-au scobit munţii şi au doborât arborii de sequoia croind drumuri, au făcut acelaşi lucru. E vreo deosebire morală sau etică între ei, cei dintâii de demult, şi ipochimenii de azi, care au pus mâna pe câte o clădire „istorică” şi ori o lasă să se prăbuşească pentru a putea s-o radă şi să-şi construiască mall-ul, ori îi dau foc (incendiu accidental, fireşte) ca s-o termine naibii mai repede, fiindcă se grăbesc să facă avere? Sau care ţin cursuri de etică înaltă prin amfiteatrele celebrelor facultăţi vestice, în timp ce au acţiuni pe pădurile dintr-o ţară săracă şi semnează in corpore pentru „prelucrarea lemnului” - mai exact, o defrişare neruşinată şi o crimă ecologică? Să mai vorbesc despre necesitatea războiului?
Mă enervează mai tare teatrul, spectacolul grandios pe care-l pun în scenă pentru atingerea scopurilor. 9-11, de pildă. Deştept serial, Rubicon. Păcat, deşi previzibil, că a fost sistat.

În fine, în problema resurselor, a combustibilului lumii sau în aceea a jocului cu crenguţele de ADN (shuffle, shuffle!), eu sunt ultima voce demnă de ascultat. Mi se spune alarmistă. Neg şi n-am nimic de oferit în schimb. Dar nu asta voiam să spun.
Citind în dreapta şi în stânga, văzând înregistrări (încă free) ba cu declaraţiile savanţilor, ba cu ale specialiştilor în umanioare, ţinând şi eu partea, o parte, acolo, în războiul lor, mi-am amintit deodată de Marco Polo. Marco se distra copios, în Memoriile lui, de sistemul banilor pe scoarţă de dud subţire ca mătasea, inventat de Kublai (ei! nu de el personal, de regimul lui). Îl numea păcăleală abilă, făcea mişto de oameni bogaţi în scoarţă de copac (ha-ha) şi socotea sistemul o escrocherie la scară imperială. Asta se întâmpla pe la 1300. Îmi şi închipui Henricii, Ludovicii, Wilhelmii şi Carolii râzând în hohote de prostia supuşilor lui Kublai. Azi, când regii au nume reductibile la o literă (O, Z, dabăliu), când averea multora dintre noi e într-un cartonaş plastifiat (ha-ha) şi în cifrele de pe hârtie dintr-o clădire mare, cu multe birouri, fără nici un dram de altă bogăţie în seifuri decât alte hârtii (friabile trestii), nu mai râde nimeni. Aurul e de prost gust, e inferior, e involuat - care-i imbecilul care şi-ar băga toţi banii în lingouri ţinute în beci, şi nu în imobiliare, droguri, comerţ? Kommerz (parcă îi înţeleg pe nemţi de ce scriu cu literă mare). Ca să nu mai vorbim de datoriile statelor. Mirobolante sume, abstracte, pe hârtie. Spre infarctul economiştilor.

Donc! Nu mă mai opun lego-ului genetic. Nici celui neuro. N-au decât să inventeze câţi oameni „noi” vor, câtă vreme produsul e finit (adică tot mortăciune devine) şi de vreme ce lumea întreagă se apropie, furibund, de final.
Ştiţi ceva? Nu mă mai interesează ce ar putea fi, ci ceea ce a fost şi o să se piardă şi eu n-am apucat să aflu. Pentru asta chiar mi-aş fi dorit vreo două sute de ani în plus (mie, personal, ca ani de dus în cârcă), însă m-am obişnuit cu gândul că Moş Crăciun răspunde numai dorinţelor copiilor cuminţi. Iar eu nu-s cuminte deloc. Eu sunt Nu. E greu să mă convingi că înghiţind pastile şi băgându-mi baterii în creier mă faci să mă simt alt om, mai deştept. E greu să mă convingi să înghit pastile, în general.

Apropo de nu, că mi-adusei aminte. Mă distrează că au început să apară analize despre extremismul străzii. Prin extremismul străzii înţelegându-se ăia de strigă „nu” şi nu sunt nici în partide, nici în organizaţii, nu vor nici bani, nici glorie, dar nici nu tac. Nu şi Nu. Nu! Iar elasticii mediatori între popor şi putere dau din colţ în colţ, încercând să născocească o etichetă, o formulă de ignorare (că doar nu de împăcare) a Nu-ului. Ceea ce dovedeşte că puterea nu-i chiar atât de puternică. La noi, nici măcar puterea nu-i putere, vai mama noastră! Lumea se duce de râpă şi nouă încă ne mai pasă de costum! Incredibil. Înduioşător.

În altă ordine de idei, dacă mai există aşa ceva, auzi, ordine, când însăşi ziua de azi a fost un exemplu elocvent despre câtă dezordine... mă rog, am prea mult alcool în burtă printre cârnaţi şi plăcinte ca să visez la ordine, am descoperit de ce Alicanta îmi recomanda Daniil Harms - că Luna mea bate bine în Harms. La fel cum am descoperit în liceu că Paler a scris mai bine despre iluzie decât mine, sau în facultă că Papini a scris mai bine despre autoparşivitate decât mine, sau Borges mai bine despre mitul oglinzii, sau la doisprezece ani după schiţa mea Geneza că White a scris cu o sută cincizeci de ani înainte, poate mai bine decât mine, o nuvelă despre blestemul omului-suşă. Sunt un plagiator nevinovat. Sau ideile sunt puţine şi se plimbă, ciclic, prin creiere, de ajung unii să spună "nimic nou sub soare".


Uh-huu, daddy you’re a fool to cry
You’re a fool to cry
And it makes me wonder why

(Că tocmai citii angoasele lui Mantzy: vezi că-s idei puţine în lume, tată? Era un banc: Dovada că există civilizaţii extraterestre superioare e că nu ne-au contactat.)

Hail Romania!

şi zece bani

Platon mă dă, din nou, afară din cetate. Zice că leneşii care pierd vremea gândindu-se la ce-or să facă ei în viitor nu sunt demni de a fi cetăţeni. Mersi, iubire, ştiam eu că mă pot baza pe tine. Azi e Mc Platon (fireşte că „mucenic”, nu fastfood) - nicio legătură, dar, dacă vreau eu, mi ţi le leg pe toate.
Acuma, de ce să mint, între a sta legat fedeleş să mă holbez la gura peşterii şi să-mi imaginez că sunt într-o cetate cu egali, mai bine bat câmpii dincolo de zid. Şi mai arunc câte o piatră. Că asta se face în afara zidurilor, arunci pietre peste. Dacă mai auzi şi câte un „au!” dinăuntru, eşti satisfăcut.

Stone in my hand - Everlast. Chiar îmi place. Mai ales refrenul cu râca-râca-râca-bum.

N-am răbdare. Nu mai am răbdare deloc. Intru să plătesc o nenorocită de factură. A doua oară pe ziua de azi, fiindcă întâi am plătit-o pe-aia „grasă” şi apoi m-am gândit (vezi, aici greşesc eu) că e mai bine să scap şi de bani, dar şi de datorii, ducă-se!
Un singur individ în faţa mea. După mine intră o tânără mamă a câtorva copii (nu i-am numărat, minim 3, poate 4) rămaşi afară cu Cel Mai Micul. Tânăra spune „Salut, Daniel”, iar Danielul îi răspunde vesel şi o invită să „intre în faţă”. În faţa mea, normal, că doar eu mai eram pe acolo. Poate şi-n faţa lui, dar mă îndoiesc că porcii care se dau cavaleri ar putea fi descrişi ca posesori de faţă. Asta e. Ce contează că sunt şi eu, întâmplător, femeie. Nu sunt, pur şi simplu, sunt "şi eu". Cavalerismul domnilor porci nu mă include şi pe mine sub aripa ocrotitoare. Nu că, dacă mi-ar fi cerut voie (femeia), nu i-aş fi (ce)dat - CMM-ul chirăia de mama focului în ţarcul lui pe roţi şi afară e o vreme mohorâtă... adică, aş fi înţeles şi chiar m-aş fi bucurat să-i fac un serviciu. Dar. DAR.
M-am întors brusc cu spatele la ei (porcul, tânăra şi 2 casiere), ca să mă pot strâmba în voie. Tânăra s-a simţit nedreptăţită de atitudinea mea, şi, după ce a plătit, întrucât am urmat eu (domnul a prestat la cealaltă casă), a ţinut să-mi şoptească „Scuze”. Ei, aici m-am enervat irevocabil. Adică, e fix ca la ăia care te calcă în autobuz strivindu-ţi degetele de la picioare şi-ţi aruncă zâmbitori un „scuze!” (naiba să-l ia de acord), de parcă ar fi vreun analgezic instant. Mărturisesc că scuzele lor nu fac decât să-mi întărească bănuiala că în c... îi doare, că sunt atât de fericiţi că şi-au rezolvat problema, încât devin darnici cu condescendenţa şi prind chiar chef de vorbă. „Scuze, te doare rău? Las’ că-ţi trece, că doar nu te-am omorât.”
Mda, micul meu „conflict” e o prostie, ştiu, dar. DAR.
Bro, imaginează-ţi până unde mi-a sărit mie capacul, când casiera, cu facturoiul şi chitanţa în mână, fluturându-le în faţa mea, îmi spune „... şi zece bani, vă rog!”
Am ieşit valvârtej, am alergat la maşină, am înşfăcat geanta, m-am întors şi i-am înmânat cei zece arginţi. Nicio mirare că se făcuse coadă, nene, şi toţi domnii au început să grohăie când i-am răspândit ca să ajung la casă. M-am băgat în faţă! Recunosc. Fără „scuze”.

Nu, hotărât nu-mi merge treaba cu socializarea. De atâţia ani (da, mulţumesc, mulţumesc, şi vouă la fel!) îi văd în jurul meu. Aceiaşi. Neschimbaţi. Nici măcar mirosul nu şi l-au îmbunătăţit. Sunt tot ei. Nu că sunt sociopată, sunt de-a dreptul pusă pe crimă. Însă, din moment ce mi-am plătit facturile, iar n-o să fiu dată afară din cetate, iar va trebui să-i suport pe concetăţeni o lună întreagă, zi de zi de zi de zi.

Până la urmă, ce e răbdarea, bro? Capacitatea de a îndura mici agresiuni fără să clipeşti? Capacitatea de a înghiţi impertinenţe cu zâmbetul pe buze? „Las’ că”-ul? Jap! o palmă. Scuze. Nu face nimic. Ce zi perfectă!*
Şi de ce ar trebui să am răbdare? Pe mine nu mă ajută, dimpotrivă. Pe ceilalţi nu-i ajută (faptul că am eu răbdare), ci îi lasă netulburaţi în mizeria lor. Adică de ce m-aş sacrifica eu ca să doarmă ei mulţumiţi? Ba, cred c-am citit pe undeva că e esenţial să răbufneşti pe loc, şi nu să-ţi aduni tensiunile pentru acasă. Partea proastă e că nu mai am răbdare nici să răbufnesc, ce, să intervin cu isteţisme de genul „scuzele nu-ţi sunt acceptate, treci la coadă”, sau „alo, nu te mai preface că eşti un domn galant, că nu-ţi iese, galanteria nu e selectivă, ori e, ori nu e, plus că tânăra e măritată şi are copii mici - ieşi şi numără-i, dacă nu mă crezi”. Eu vreau să-i împuşc direct. Au trecut peste 20 de ani de la revoluţia de acces la civilizaţie; ai peste 18 ani şi nu te-ai civilizat? - pac!
Ştii de ce? Fiindcă, teoretic, au aceleaşi drepturi ca şi mine. Iar faptul că abuzează şi mă fac pe mine să mă simt extramurală trebuie pedepsit pe loc. Pac! Aşa e cinstit.
Dacă i-am împuşcat pe porc şi pe tânăra mamă azi, pentru impostură (cum mă-sa să te dai domn? ce fel de domn?), pentru utilizarea de drepturi necuvenite şi pentru insolenţă, nu înseamnă că sunt antisocială, ci, dimpotrivă, că apreciez prea mult orânduirea socială ca s-o las infestată. Dacă nu-mi daţi pistol, s-ar putea să vă duceţi de râpă cu o-rânduirea voastră cu tot. De zece bani!
Mă duc să-mi iau cort, nădejdea aia, că zilele mele în cetate sunt numărate.

Şi cred c-o să mă întâlnesc în camping cu tatăl Pinguinului, Kurkov, pe numele lui. Eu am fost o drăguţă când i-am zis festivalului FLIT. Dar nu e bine, că flitul e sanitar, pe când ăsta a fost chiar FILTh. Deci se adună ei traducători şi scriitori contemporani de marcă la Iaşi. Şi mi se laudă, şi mi se perie, mi se felicită şi mi se premiază, mânca-i-ar familiile lor, toţi deodată şi pe bucăţi. Io mă gândeam că e necesar să fii şi politicos cu invitaţii, dacă tot i-ai invitat. Greşit! V-am mai spus că greşesc când gândesc. I-ai invitat, te-ai spălat pe mâini, să se descurce singuri. Destul că oamenii au organizat nişte dansuri populare pe scena unui teatru şi, între două zbenguieli dintr-astea, l-au programat pentru "o lectură" pe Kurkov. CUM avea să se desfăşoare lectura... nu s-au mai gândit (suntem rari, ăştia cu boala asta). Drept pentru care Kurkov a urcat pe scenă şi a citit (minute în şir). În rusă. După mine, ăsta a fost un "pac!" I-a împuşcat Kurkov pe toţi. Brava, naţiune şi naţionalişti! În inocenţa lor (alor noştri ca brazii), mai şi scriu despre episodul ăsta - noroc că se abţin şi nu-l interpretează; nici ca amuzant, nici ca dezastruos. Îl trec la und so weiter:
"A, da, şi a mai fost şi Kurkov, care a citit publicului ieşean, în rusă, nişte pagini din ceva scris de el."
Mă întreb dacă asta păţesc şi ei (faimoşii noştri) când se duc la festivaluri prin străinătăţuri. Aşteaptă să se termine numărul cu fachiri, p'ormă urcă pe scenă şi trăncănesc în româneşte pentru... un public probabil mut de admiraţie.
Oricum, Iaşul întotdeauna m-a impresionat prin... seninătate. Seninătatea de tipul "scuze că ţi-am făcut sandalele şi degetele praf cu bocancul meu de «natural» - ce-ai dom'le de eşti furios, ce, te-am omorât? io-te-te".

Hai, că ştiu că sunteţi leneşi (ia, afar' din cetate!), că doar suntem prieteni, şi aduc eu aici Everlastul:



_________
* Fiindcă în urma discuţiei cu Buna mea Samariteancă, am fost întrebată ce vreau acuma, să nu-şi mai ceară nici scuze, o să răspund, pentru cei ce s-ar putea întreba acelaşi lucru: Vreau să se uite înainte să calce! E chiar atât de greu?
BS a replicat, la asta, ceva despre "plăvanii noştri" - ceea ce e tot o coborâre în alt regn, deci adio socializare.

Better Rihanna

Ştiu că rimează cu Dirty Dianna, dar am chef de glume proaste, de hăhăială. Oricum, am descoperit cum pot suporta Rihanna:

Peştişorii de aur

Eu nu prea mă uit la televizor. Autoprotecţie.
Dar îl deschid, de când am mâţă, fiindcă ei îi plac tare mult tenisul de câmp, patinajul artistic şi acvariul de pe Acasa, de după ce li se termină imaginaţia.
În noaptea asta, am dat pe acvariu. Şi pentru că pufoasa se instalase prompt, am urmărit-o să-i văd "mutrele", gândindu-mă s-o filmez.

Şi atunci mi-a atras atenţia ce se întâmpla pe ecran. Ochioasa albă cu văluri era atacată de toţi mitocanii aurii. Îi rupseseră deja bucăţi din coadă, pe care le haleau fericiţi, şi ori de câte ori o încolţeau, bum! Ca la maşinuţele bum-bum. Avea deja operculii roşii, câteva indenturi pe spinare şi alerga din ce în ce mai haotic.
Mi-a trecut prin minte, recunosc, să stau până la sfârşit, să văd dacă într-adevăr or s-o mănânce, dar mi s-a strâns stomacul ghem. Acum au mai trecut nişte ore, aş putea să încerc să văd ce mai face victima aia, dacă mai face. Dar prefer să nu ştiu. Pariez că nici n-am pe cine întreba dacă asta s-a mai întâmplat vreodată (cine se mai uită la acvariu, în afară de bumbăcica mea?). Şi se zicea că aduce noroc să ai un auriu - toată literatura de copii, toate desenele animate, toate filmele romance au câte un peştişor, neapărat auriu, într-un bol. Ştiţi faza:

"Şi Peştişorul de Aur i-a spus atunci Pescarului: Dă-mi drumul, şi-ţi voi îndeplini trei dorinţe..."

Ba, s-avem pardon, eu m-am lecuit! Şi basmele oricum sunt crude şi violente (au cel puţin o moarte prin tortură deosebit de nemiloasă - basme pentru psihopaţi).
Şi, artimeticizând după câţi aurii mi-aduc aminte că am văzut, dacă i-aş prinde, aş avea dreptul la cel puţin 18 dorinţe (nu ştiu dacă se pune şi auriul cu spinare neagră... hibrid păcătos). Dar ştiu că în noaptea asta mi-am dorit să-i izbesc, tandru, de câte 18 ori cu căpşoarele de marginea chiuvetei. Dorinţa întâi: Sânge! dorinţa a doua: Sânge! dorinţa a treia: Sânge!

Aşa că, dacă aveţi copii psiho, ca să nu mai spargă-rupă totul prin casă, luaţi-le peştişori. Aurii. Şi unul alb cu văluri (nu ştiu cum îl cheamă, dar îl recunoaşteţi, că arată ca o mireasă cu ochii bulbucaţi - puteţi să-i ziceţi lu' Psiho ăla mic că e aşa, holbată, de când a încercat s-o strângă mama/tata-peşte de gât, că urla prin casă şi nu se mai îneţelegeau cu ea). O să se prindă repede care-i mişcarea şi o să-i plaaacă... o, ce-o să-i plaaacă... Sânge, sânge, sânge!
Dacă peştii sunt îmbuibaţi şi apatici, puteţi să-i puneţi gametului 15 minute de tutorial pe Acasă, după ce se încheie transmisia de seară (nicio grijă, 99% din deviaţii ăştia mici nu adorm la ora trecută în cărţile de crescut copii).

Ţin minte că era un post care transmitea în direct din câte o intersecţie. N-am întrebat niciodată dacă a prins cineva vreun accident, creieri zburaţi pe asfalt, vreo bătaie între bande, vreo mineriadă nocturnă - "ceva".

Ce mai urmează? Vizionare în direct din camera de execuţie, din sălile de operaţie...? Nu, eu nu cred că exagerez. Nouă ne plac realitişourile, ne plac mult, mai ales când se bat, se îmbrâncesc, urlă. Dacă plozii sunt la orizontală, de ce nu un pic de adrenalină la mâna a doua? E chiar fascinant să priveşti o cafteală în direct (una pe bune, nu d-aia de ketchup hollywoodian), nu? altminteri nu-mi explic de ce fac televiziunile rating cu aşa ceva. Şi instructiv (poate nu ştiai cum s-o convingi pe vecina de la doi să nu-şi mai ude muşcatele pe cearşafurile tale... fluturând la uscat pe balcon ca nişte steaguri triumfale ale tihnei domestice).

Lasă, mai bine cumpăr lanternuţă cu laser şi nu ne mai uităm, noaptea, la rechinaşi aurii - ce zici, pisică? Pune-ţi trei dorinţe!

Erată:
Acvariul nu e live, ci e filmuleţ procesat, construit să ruleze în buclă la câteva minute, aşa că n-o să vedeţi moartea Ifigeniei niciodată, ci doar supliciul, martiriul, calvarul codatei albe. La nesfârşit. Poate că e făcut cu intenţie şi cu mesaj: să vedeţi ce păţiţi când sunteţi altfel decât majoritatea. Să vă băgaţi minţile în capete şi mai degrabă să vă vopsiţi gardurile decât să mai susţineţi coexistenţa cu altfelul. Concordia viabilă e uniformizare - restul e poveste, blabla metafizic.
Poftim, citez din sfaturi de îngrijire: "Peştişorului auriu îi place să stea de unul singur, dar dacă vrei să-l faci să convieţuiască cu alţii din aceeaşi rasă cu a lui (s.m.), va fi nevoie să le cumperi un acvariu mai mare."

Shiver ye!

Despre foarte discret apăruta Fete strălucitoare, de LAUREN BEUKES (n-ar fi rău să reţineţi numele), cu multe aluzii la Shivaree şi Tarantino. Iar!




Începe cu semne. Aţi văzut Semne? N-are nicio legătură, doar că începe cu semne.

There's a nail in the door
And there's glass on the lawn
Tacks on the floor

Harper nu ştie că le caută, dar ştie să le recunoască atunci când le găseşte. Despre Casă afli repede, ştii că ea îi călăuzeşte paşii, ştii că ea are înţelepciunea (a se citi coerenţa), iar Harper nu e decât un agent. Care urmăreşte semnele şi execută.

N-are cum să nu-ţi „placă” de Harper. E prea bine făcut. De la prima pagină eşti prevenit că e genul „no shit”: afli că-i plac ochii albaştri ca lacul în larg, nu căprui, ca noroiul răscolit de pe mal, în care nu poţi deosebi... (ia, gata cu spoilerul - citeşte singur!). Că urăşte să se prefacă, deşi ştie că trebuie să ai răbdare cu copiii. Treabă grea, „recrutarea” – până la urmă îi iese, şi prima, şi următoarele, dar de fiecare dată la limită, gata-gata să dea greş. Însă Harper are tot timpul din lume să nu dea greş. Să planteze token-urile la momentul precis. Chiar dacă nu din prima. Raidurile dinainte şi după Acţiune sunt în linia clasică a conştiinţei omeneşti (oricât de găunoase). Îl fac pe Harper şi mai credibil. Mai aproape. Tulburător de aproape.

Sunt mai multe paragrafe, ici şi colo, prin toată cartea, unde ce şi cum le spune H. rezonează profund în mintea ta – fireşte că tu eşti mai deştept decât observatorul de rând, fiindcă eşti cititor cu state vechi şi nu te încurci de aparenţe: pe H. l-ai „fumat” din prima, doar îl urmăreşti, cu dispreţul superiorităţii, blabla. Şi, pe nesimţite(?) te trezeşti amuzat, te trezeşti crispat, te trezeşti triplu participativ: din punctul lui de vedere, din punctul de vedere al victimei şi dintr-al tău, de cititor mai deştept, care nu te încurci de aparenţe etc. etc. Când te încrunţi prima oară – când îţi dai seama că, hm, ia te uită, ai pierdut firul, portretul killerului îţi scapă printre degete. Când a fost asta? – începi să pierzi pariul că vei rămâne rece şi distant până la sfârşitul lecturii, fiindcă aşa-i stă bine cititorului vechi.

Povestea se sparge destul de devreme. Nu-ţi dă răgaz să rumegi bolul de iarbă, trecându-l, în digestie firească, prin cele patru compartimente ale stomacului tău, stomac ciudat de sensibil la unele tablouri (descoperi tu cu oarecare surprindere), dar care, inevitabil, se întăreşte pe parcurs, pe măsură ce eşti lovit cu oroare după oroare.

Harper, deci. Ţii ochii pe el.
Un adjectiv se ţine scai de Harper: implacabil. Secretul lui îi permite să repare scăpările dintr-o scenă. Indiferent de timp şi de loc, există momentul, decis dinainte, la care Harper apare.

And then the wind just starts to moan
Outside the door he followed me home

Apoi este Kirby. Ţii ochii şi pe Kirby.
Pactizezi cu Kirby, n-ai cum altfel. Are toate metehnele adolescentei care se dă mare (matură) şi o aură... fermecătoare. Pentru faptul că e inteligentă şi puţin înfumurată, ştii c-o s-o fure, că o s-o primească în plin. Bang-Bang, I shot you down.
Pentru că ea este eroarea din Marele Plan, ştii dinainte că trebuie s-o placi şi, dacă n-ai făcut-o până la episodul cu câinele, acolo nu mai ai nicio scăpare.

There's a.... dog on the floor...
When I'm all alone the dreaming stops
And I just count sand

Eu nu sunt pro câini. (Nu "fac politică", dar zic.) Elogiile canine în literatură, de la Patrocle al lui Old Sado şi... cum îi chema pe câinii lu’ Hector Malot, nu m-au prins, nu m-au impresionat. Prima oară când mi-a făcut reală plăcere să citesc despre un câine a fost în Păstorul, îngerul şi Walter, câinele-minune de Crăciun (Dave Barry), apoi m-am îndrăgostit de câinele din Moonlight Bay (Dean Koonz) - cred că s-a tradus ca În puterea nopţii - şi aşa am devenit/rămas fan Koonz. Ce face un câine!

Ei, Kirby are un câine. Un Câine.
De altfel, Kirby suferă ca un câine, şi pentru un câine, rămâne singură (pustiită), lipsită de ea însăşi, ca un câine fără stăpân, adulmecă aiurea, ca un câine hăbăuc gonind pe străzi după mirosuri false, e lucid-dezorientată (mda, ştiu, dar dacă veţi citi cartea, veţi înţelege) şi, cu cât mai de oţel oţelit, cu atât mai fragilă.

What should I do I'm just a little baby
... I just hate to be all alone

Spuneam că povestea se sparge. În alte poveşti. Sau, dacă vrei, variaţiuni la aceeaşi poveste. Citind-o încă o dată şi încă o dată, te-ai putea gândi c-o să te plictiseşti, mai ales că finalul e acelaşi – de groază –, dar aici intervine cu adevărat măiestria autoarei. Fiecare punere în scenă e fascinantă: nu glumesc, suburbii, trenul aerian din Chicago, clădiri, străzi, spectacole de varieteu, şi Mary Stops - istorii pe scurt, bine sintetizate, în care lucrurile se leagă şi curg fără stridenţe.
Eşti prăduit de suspans, fiindcă simbolurile de pe Perete (writing on the wall) ţi-au fost enumerate şi descrise mai pe la început.

There's a shark in the pool
And a witch in the tree
A crazy old neighbour and he's been watching me
And there's footsteps loud and strong coming down the hall
Something's under the bed
Now it's out of my hands
There's a big black crow sitting on my window ledge
And I hear something scratching through the wall

Şi-ţi dai seama că eşti invitat să urmezi alt fir, nu pe acela al suspansului, totuşi nu te poţi abţine.
Nu ştii când devii detectivul cel cu ochiu’ de vultur, care zăreşte din prima indiciile la locul crimei, fiindcă el e deştept, iar ceilalţi nu ştiu ce ştie el (marele detectiv deştept, ăla care de fapt lipseşte din această carte - Dan e prea sceptic, prea blazat şi, apoi, prea îndrăgostit; Kirby e personaj în ţesătura fantastică, aşadar nu se poate bucura de credibilitate din partea oamenilor cei, o, atât de normali din jur; un detectiv bun şi suspicios cu toate cazurile nerezolvate e împuşcat devreme (ca un câine).

Dar n-are rost (efortul tău de memorie). Nu e, orice-ai face, o carte poliţistă. Kirby nu pleacă în urmărirea ucigaşului pentru a-l da pe mâna justiţiei (Doamne, de unde scot oamenii ăştia textele?). Kirby nu are de ales. Electronul pe care ratezi să-l scoţi de pe orbită, se întoarce pe orbită pentru că nu are de ales. Nu că vrea sau ba. Cum nici Harper nu are de ales. Poate circula, dar nu poate ieşi din joc. E scris pe perete, dinainte. (Nu e o scuză dacă eşti ateu să fii şi incult.)
Dacă citeşti textele de prezentare (alea "de afară" bat monedă pe călătoria în timp, pregătind, cumva, dezamăgirea cititorilor de SF), bineînţeles c-o să te strâmbi şi-o să zici: „Aa, asta era? Nu, mulţumesc, nu mă interesează subiectul”. Şi, bineînţeles, greşeşti. Dacă eşti cititor, tocmai te privezi de o lectură captivantă. Dacă eşti „senzaţionalizat” de tabloide, teveu, filme şi maculaturi de duzină, tocmai te privezi de o poveste cât se poate de tarantinoidă (ce potop de barbarisme pe mine!). Una cu muuult sânge. Cu prim-planuri rembrandtiene à la Boul spintecat (mă rog, „jupuit”, de 69 pe 94). Cu fete splendide, făcându-şi apariţia, şi, tocmai când încep să capete consistenţă ca personaje: Bang-bang, my baby shot me down.

Harper nu e o motivaţie. Harper nu e explicaţia pentru crime de neînţeles. Harper nu e nici măcar cel mai sângeros personaj din suburbiile dezumanizate din timpul Marii Depresii americane sau din război - deşi atunci când îşi explică preferinţa pentru cuţit, dând exemplul cu rănitul din spitalul de campanie...

Serios, acuma, în fiecare seară, bătrâna mea mamă vine la mine să facem ultima conversaţie a zilei, dinainte de culcare. Şi îmi povesteşte (numai) nenorocirile pe care le-a mai văzut la telejurnal (continuă să le zică telejurnal, globalizant, ştirilor de seară de pe toate canalele). Uneori, mă înfurii, fiindcă trece la imprecaţii (nenorocitul, ticălosul, criminalul...) şi se ambalează, disturbându-mă (şi mai mult) din ce făceam în clipa aia. Dar de cele mai multe ori o ascult cu strângere de inimă - pentru că sunt deja convinsă că lumea e o mare adunătură de dezaxaţi, decerebraţi, de..., că miile de ani de istorie şi civilizaţie n-au reuşit nici măcar să scoată Fiara din noi – şi toate astea nu sunt decât alte şi alte dovezi (nenumărate, nenumărate). Care mă deprimă.
E ca la catedră, când te pregăteşti să le spui liceenilor ceva emoţionant, mişcător, frumos, şi ceri puţină linişte, şi 34 de guri tac, şi a 35-a râgâie, stârnind un val de chicoteli şi râgâituri, iar tu rămâi perplex, fiindcă nu te aşteptai din partea unor puşti de 16-18 ani, sperai să fi avut un minimum de... minimum de... Şi, când colo...
Ce rost are?

Ei, în lumea asta plină de „surprize”, de contraste năucitoare, Harper e o posibilitate. Inacceptabilă, logic, dar ce mai e logic? Ce mai e acceptabil? Multiversul pe capul nostru cât Casa! Şi, atunci, de ce nu? Mai ales că Harper nu are nicio altă motivaţie decât strălucirea - fetele sunt strălucitoare - fetele sunt unice, o constelaţie (nu poate lipsi nici una, nu poate fi înlocuită).

Nu ştiu cât s-a păstrat din original, dar mă puteţi crede: Lauren Beukes e o scriitoare de forţă. Cu stil bisturiu, fără şovăieli, cu sânge-rece, masculin. N-are nicio milă pentru fecioarele cu sensibilitate (alea care-şi duc mâna la gură şi ţipă "Aoleu!", când Uma îi scoate şi al doilea ochi lui Daryl - da, da, în Kill Bill 2 – bine, în caz că nimeresc la filmul ăsta, cine ştie de ce). Nu te aştepţi la o astfel de carte de la o scriitoare de 37 de ani. (Şi blondă!)

Well goodnight moon
I want the sun
If it's not here soon
I might be done

(Cum scap eu de Shivaree şi Tarantino???)

Picătura discordiei

În zona subcarpatică orientală, a livezilor cu meri, până să înceapă culesul şi în timpul culesului pică o sumă de mere pe jos - de regulă, acestea sunt folosite la suc (natural, pentru copiii anemici, că are multă vitamină C, sau, distilat şi dublu distilat, pentru consumatorii regulaţi sau cunoscători). En fin, merelor de pică pe jos li se spune, global, picătură - as in "Ia sacul şi du-te şi adună picătura!"
Poate că tocmai din pricină că, anul acesta, când am început noi culesul nu mai era nici urmă de picătură pe ţarină, nici mere pe poalele merilor (vecini îndatoritori, la ce era să le lase să se strice, când puteau face ei atâtea lucruri bune cu ele? păi, câta gardul să faci, nene? ca-n Prâslea? şi cum ar fi să te duci la şefu' de post din comună să reclami că ţi-au furat "mere", când pe toată valea aia şi în împrejurimi nu găseşti decât mere?) am ajuns la proverbul cu pomul lăudat şi sacul. Pe care, cu această ocazie, îl tăgăduiesc cu vehemenţă. Şcoala ne-a învăţat prostii: ba, s-avem pardon, la pomul lăudat toată lumea se duce cu sacul, iar proprietarul, astfel curăţat de muncă, fluieră. Fluieră ce-o şti. Una voce poco fa.

Dezamăgită după experienţa Anne Holt - traducere după traducere, de se pierde toată "culoarea" şi rămâi cu sentimentul că, tu te-ai străduit, dar... Tot sună a rezumat de şcoală. Cuminte, conştiincios, însă lipseşte "ceva"-ul. Başca nesiguranţa că ai ajuns unde şi la ce trebuia. Unde şi cât de departe poţi ajunge vezi aici. Însă nu m-am simţit capabilă să mă ocup şi de norvegiană - spun "şi de", pentru că de suedeză m-am ocupat, când cu Nils Holgersson de tristă amintire. Altădată povestea pe larg. Că e tristă. Şi lungă.
Dezamăgită, spuneam, am făcut un movie-spree (de o noapte, că mi-a trecut repede), şi în lipsă de îndrumători am zis să-mi tencuiesc lacunele. Pardon, am îndrumători, dar au treabă, nu stau să-mi spună mie ce filme "vechi şi bune" să văd eu, mai ales că eu am calitatea nebănuită de a uita titlul filmelor; adică de nenumărate ori m-am pus să văd un film, numai pentru a exclama, dezumflată, de la primele măsuri "Aaa, l-am mai văzut!".

Prea nu aveam o părere prea bună despre B. Ellis, după Glamorama (cred că nu fumez ce trebuie ca să gust romanul ăsta!), aşa că m-am încurajat să văd American Psycho - film esenţial. Cult sau cum îi zice.
Mi-aduc bine aminte că păpuşile din elita intelectuală strânsă cu ghiotura în şcoala de fete cu patalama, la care am avut nefericita idee să... şi eu... asta e, greşelile tinereţii... păpuşile, ziceam, aveau un fel aparte de a-şi umple guriţele nepângărite cu American Psycho, când ţi-era lumea mai dragă, în argumentaţii cool, iar eu mă înciudam toată (pe ascuns, da?) că, provençala de mine, pierdeam firul nepreţuitelor idei din pricină că, deşi nu ştiu de ce, nu mi-am putut hotărî niciodată centrul de greutate bipartit să se urnească să vadă filmul ăsta. Şi nici pe ăla, Clockwork Orange. Cu toate că bifam de prezenţă regulat pe la Cinematecă - asta era o întreprindere de două săli, la care Arhiva Televiziunii... ei, găsiţi pe Google istoria pe scurt, pe lung şi pe înţelesul tuturor.
Ţăcă-americano şi Portocala au făcut parte din clipitul-meu-des în "conversaţiile" la care mai mult trăgeam cu urechea decât deschideam gura. Mai erau nişte tovarăşi de clipit, tot de la elitiste citire, şi, de data asta, chiar din lecturile obligatorii (fiind ele obligatorii şi eu rebelă, fireşte că sărisem peste): Coelho, Cioran şi Nabokov. Primilor doi le-am făcut hatârul, mai târziu, "să mă indignez la subiect" - adică să citesc câte ceva ca să pot combate adulatorii punctual şi cu exemple. Nabokov a rămas în suspensie damocleţiană. Nu sunt în stare să "conversez". Dar ştiu s-ascult. Ştiu să ascult al naibii de bine. De pildă, aud şi motivaţiile personale care zbârnâie în glasul vorbitorului de când rosteşte numele Coelho, Cioran, Nabokov. Şi-mi e destul.
Mă rog, despre interlocutori numai de bine. Mă întorc la fimele care mi-au amărât socializarea în facultă. Spre marea mea satisfacţie, acum pot spune cu mâna pe inimă că n-am pierdut vremea în studenţie, când beam cu rockăraşii, în loc să dau banii de-o bere pe un bilet la Cinematecă. A fost mult mai interesant să mă uit la ei cât de convinşi erau că ţinta supremă a vârstei lor era să se facă laţi, turte, vraişte, cu creierul gelatină şi ficatul spongios. Poate n-o să credeţi, dar erau în stare, uneori, să stoarcă din ei şi ceva deştept. Întotdeauna am fost de părere că beţivii au un neuron mai vioi (tocmai d-aia se cere alcool mult, ca să-l domolească). Na, că tot nu zic nimic de filme.
Păi, n-am ce. Sacul de la şcoală. Sacul gol la pomul lăudat. Adică ce mai rămâne din Hăbăucu' Gringo după ce vezi Fight Club? Cât despre Oranjadă... Actorul semăna atât de tare cu Tudor Chirilă, încât tot filmul m-am amuzat de cât de prost îi e dat lui Chirilă să joace, fie că e-n piele românească, fie englezească. Dacă mai văd şi-un Chirilă coreean... Oricum, eu am înţeles că Oranjada a fost comedie, nu?

Shiftul de persona m-a dus la un alt film cultissim: 12 Monkeys. De regulă îmi place cum joacă Pitt. Aicea, nu. Sau poate-o fi fost de la viziunea regizorului? Adică pot fi şi filme ca A Beautiful Mind, unde nebunii pot fi credibili până la capăt fără să se scălâmbăie tot filmul. Cum sunt sigură că ştiţi şi drogaţi mai interesanţi decât Johnny Depp în Fear and Loathing. Pitt ar fi putut învăţa de la nevastă-sa, care a făcut un rol super în Girl, Interrupted (ăsta şi cu Gia sunt singurele filme în care am recunoscut că Angelica e jucătoare şi nu covergirl). Cât despre Bruce Willis... of. Chiar atât de prost joacă de fiecare dată? Nu-mi vine să cred. Adică nu-mi vine să cred că mi-a plăcut cândva Maddie&David, că mă uitam la film şi după genericul unde cânta Al Jarreau.
Hm! Sacul meu fluiera în gol ca steagul scit.
ADAM (către Eva, care molfăie fericită dintr-un măr găunos): "Dă, fată, şi mie o muşcătură!"
EVA (pieziş, către Adam care salivează ca un Saint-Bernard): "Nţţţ!"
Mă rog, 12 Monkeys e un film slăbuţ şi cu efecte mizerabile. Noroc cu secolul genialilor pe computere, că mai apucăm de vedem şi noi chestii.

Ca să-mi treacă oftica pe Brădică, a trebuit să văd Snatch... unde, cu toate că Brăduleţ-Brăduţ-drăguţ a jucat ok, am început să mă îndoiesc rău de simţul umorului personal - mi s-a spus că e comedie.

Ha! dar echilibrul şi încrederea în sine mi s-a restabilit cu Tarantino.
Indiscutabil, e cel mai bun regizor de comedie pe care-l cunosc. Am văzut Kill Bill (vol 1 şi vol 2) şi am râs, chiar în gura mare, în pofida orelor foarte înaintate, puţin crăpate de ziuă. Trebuie să fii Tarantino să pui aşa nişte belleţe de american chicks să se samurezeze! Bătăliile au fost totale. Le-am adorat. M-am bine-dispus profund. Sacul n-a rămas totuşi gol! Dacă nu curge, pică.
Plus că, din cauză de coloană sonoră, am ajuns la Shivaree, pe care îi/o ascult, pe sărite, de două zile - încă nu ştiu dacă-mi place autonom sau îmi place în lumina Tarantino. Ca de obicei, recomand Shivaree - Goodnight, Moon (ăla din film), dar postez altceva. Ce mă distrează la clipul de mai jos e că zici c-a fost făcut de Tarantino:



De dragul lui Daryl Hannah, care mi s-a părut şocant de frumoasă în Kill Bill (îmi cer scuze băieţilor, dar mie Uma nu-mi place, o consider "neterminată") şi, întrucât revăzusem cu o seară în urmă The Last Supper şi mă minunasem de cât de "lungă" e Cameron, m-am apucat să dau search pe prietenul Google, cu nume de actori, fiindcă am descoperit că, în partea dreaptă, apare imediat un pătrăţel semnificativ, în care ţi se furnizează "date" despre actorul căutat, inclusiv înălţimea. Şi nu m-am putut abţine să mă mir că Pacino are totuşi 1,70 m şi Depp totuşi 1,78 m, dar ce să te faci cu alde Diaz, Hannah, Thurman şi Kidman? (pe lângă ele, Di Caprio se dă mare degeaba). Uite-aşa am ajuns la concluzia că americanii sunt un popor "mare". Ca să-mi împac complexul de inferioritate, am verificat Aguilera şi DeVito.

Apoi, într-o doară, sfârşită de inspiraţie, că nu mai voiam să aflu de înălţimile lor, am dat search "me":

Şi-am râs, dar am înţeles mesajul. M-am culcat odată cu zorii.

PS de a doua zi: eu v-am zis că am îndrumători spre filme bune. Mulţumesc de sugestia de a vedea pe tubule de tine ce eşti Kontroll. Ei, deci se poate!

Calmante 2

Mulţumesc şi acum prietenilor G&C pentru Guano Apes. Din cand în când simt nevoia de voci feminine altfel, ca să zic cum e la modă (încă), derridaresc. Şi o iau cătinel, de la Dida (asta de mai jos)
- mai ales prezentatorul îmi stârneşte nostalgii de copilărie, când tata şi unchiu' făceau cu rândul pe balcon la ţinut antena "spre bulgari", bulgari puricoşi:



trec repede prin Fabian, Piaf, Joplin si restul, prin jazzwomen-e, şi scap în bălării (Arch Enemy, Holy Moses, Cadaveria, Otep), iar după ce îmi refac părerea (în general, proastă) despre gradul meu de feminitate numai holbându-mă la ele, mă odihnesc, pur şi simplu, cu Iyeoka
- am două piese preferate (ei, că n-ascult mai mult de o juma de oră la rând şi dup-aia, până mă apucă iarăşi, uit şi cum o chema şi ce-mi plăcuse mie mai mult - metehne de tinereţe, deh), dar o să lipesc numa' una aici, ca Simply Falling prea seamănă cu Amy W. Iar pe-asta de-o lipesc, o ascult când sunt pleoştită şi mă minunez câtă energie şi veselie îmi dă!



De fapt, nu voiam să povestesc decât că mă îmbolnăveşte restaurantul din faţa blocului - şi toţi guriştii lui cu repretoriu limitat până la isterizarea ascultătorilor colaterali (adică eu, fiindcă vecinii dorm şi dimineaţa sunt zâmbitori, deci it must be me.). E mai rău vara, au băutorii de bere mai mulţi bani (seară de seară... nu m-a crezut A. când i-am zis că restaurantele sunt afaceri valabile! nu e ca şi când ţi-ai înfige o sondă în nisip, după invazia victorioasă, dar aduce venit temeinic şi constant - lucru mare în destabilizarea generală). Din cauza învăţătoarei reformate, cu voce de... cuscră, de cucoană de rasă caucaziană, roşcată, cu guşă şi mult aur pe degetele-i ca nişte cârnăciori albi (habar n-am cum arată, că am acustică, din cauză de staţie, nu şi vedere la scenă), mă întreb uneori dacă mi-ar fi mai bine cu dietă zilnică de Slot:
- ţipă ceva despre "raznâi" şi cu asta sunt perfect de acord). Pentru toată lumea, în ansamblu. Dve razanâi, pe cuvânt! (fireşte că nu ştiu bob de rusă!)





O altă metodă de a mă calma e să văd fun-chestii scurte (South Park, Pixar, Annoying Orange, Happy Tree Friends, Aniboom) şi tâmpe:




Mai am trei materiale de săvârşit până într-o lună jumate, cu nişte linii moarte scurte şi înghesuite, zici că-s trei puncte. Trei puncte pe verticală, ca să lase o singură umbră. Şi, dacă nu mor, nici măcar figurat, mai vorbim/vorbesc (că am adunat, nu glumă, sacu' plin).

Pe muchie de zero

Nu înţelegi. Cu mine vorbeşte? Întorc capul. Fatal. Prin porţile ochilor pătrund fără nici un zgomot, şi cu atât mai înfricoşătoare, incandescente, pârjolind retina ca pe nimic şi ajungând la os, tăindu-l cu foc, rapid şi precis, trecând dincolo de platoşa lui, afundându-se în moliciunea de femeie a creierului. Sfârâitul materiei semigelatinoase mi se răspândeşte în ţeasta ca un crater după explozie. Urletul axonilor prelung, prin toţi muşchii ţăndări, îmi ridică pielea în miliarde de minusculi tumuli, ascuţiţi ca durerea. Înţelegi? Valuri şi valuri fierbinţi, vâscoase ca lava, pestilenţiale ca trădarea, îmi îneacă soarele, speranţele, cuvintele. Urăsc. Şuier otrăvit şi mă miră doar că asfaltul nu se topeşte sub tălpi. Probabil cu tălpile urăsc cel mai puţin - dar dacă-mi lipesc palmele de zid, o să văd fum alb de abandon şi o să simt miros de cremene arsă. Ură pură. Săgeţi-săgeţi. Zdrenţe de gânduri tremură van ca perdelele sfâşiate, atârnate de bolţi într-un palat gol, pustiu, prin care goneşte vipia asta ucigaşă, ultimă. Înţelegi? Pentru o fracţiune de secundă, ce-a mai rămas din aşa-zisa secundă, şovăiesc, neştiind de unde vine întrebarea; ridic privirea. Tresar. În oglindă aş putea fi chiar eu. Poate că eu sunt. Cum să-mi mai dau seama, cu ce să mă recunosc? Îmi pasă? Nu mai exist ca persoană, ura m-a desfiinţat, sunt ura impersonală, în voia ei, în voie fără nevoie de cineva sau ceva, fără reper. Nu încape comparaţie, ură mai mare sau mai mică decât (când te îneci, mai contează că eşti în mijlocul oceanului sau al iazului comunal?). E. Şi atât. Plină. Acidă, saltă prin fostele vene, zvâcneşte prin foştii pori, supurează prin fostele buze, fostele urechi. Aş fi putut fi chiar eu. Demult, în altă secundă, în străfundurile uitate ale istoriei lui eu. Acumul e amar şi rotund. Iar oglinda ochilor voştri sigur minte. Ispita urii arcuieşte o sprânceană: aş putea deschide gura de gaură neagră absorbind totul, toate, toţi, până la zero. Ştiu cum e, Lucifer.

Şi la nunta mea

Intuiţia îmi urlă: Fugi! Eu răspund, cu glas decolorat: Desigur, domnule. Scrijelesc, în carneţelul de pe genunchi. De sub a cincisprezecea lamă de lambriu se poticneşte la vedere un greiere. Lumina îl găseşte prin perdea şi se cabrează, se strânge toată într-un punct pe elitra dreaptă, cea neagră ca taina, sare, se întoarce şi-l loveşte glonţ. Ricoşează în mijlocul covorului şi se risipeşte în bălţi mici. Câţiva stropi aurii ajung pe vârful bine lustruit al pantofului. Atât, poţi să pleci. Mă uit la greierele împuşcat. Artistic, cade mort. Cu ochii-n lacrimi, nu zăresc mâna stingând plictisită ţigara în scrumiera de lux. Cu monogramă. Toată cuşca asta e o monogramă. Ştiu că urmez eu, în colimator. Razele de pe linia întâi îmi rânjesc pieziş. Încerc un pas tremurat spre uşă. Nimic. Un al doilea, mai spăimos. O să mă prindă. Să nu uiţi, sună-l acum! – Desigur, domnule, îngaim şi-mi mişc piciorul stâng, la rând. Lumina mă pândeşte cu ochi de vulpe amuzată. Al treilea pas. Ei, ţi-am spus! M-a ajuns. Năvalnica poftă de viaţă mă ridică în zbor, purtându-mă mai sus, mai departe, la începutul norilor, la capul verii. Ce alb e nisipul! All things move toward their end. Joy in name only. Iubesc. N-apuc să mă bucur, îmi pierd toate amintirile. Rămân zbor. Minutarul e la locul exact – zbor –, secundarul se apropie – zbor – de ora 12.

entre actes

Mă blocasem cu un personagiu, nu mai ştiam ce să fac cu el, în ce final să-l arunc. Şi-am ascultat nişte dezbateri şi deodată... Deci, în curând (că, dacă acuma ştiu cum se va sfârşi, mi-am pierdut pe jumătate interesul) îi voi da voie să locuiască aici.
Până atunci, să ascultăm nişte Bona. Nu fide, Richard. Şi nu vă pun "clasicul" duet cu Bobby Mcferrin (căutaţi-l singuri), ci un bine lucrat Please don't stop:



sau, dacă vreţi o linie mai clar neagră, una care chiar mă face să-mi pară rău că n-am să ajung în Africa mâine, zilele astea, poate nici măcar sâmbătă dimineaţă:



O, şi ar mai fi şi Samaouma, şi Muto Bye Bye, şi Yara's Blues - îmi face bine omul ăsta.

Gloriosul 1 Mai.
La taverna din faţa blocului, o cucoană cu dicţie de învăţătoare dată la televizor cântă de-şi sparge pieptul (neîndoielnic) generos "Iubesc femeia" – apasă pe "dor", din "de dor nebună", într-un mod infinit comic, îmi zgâlţâie, îmi cutremură, îmi erupe ilaritatea. Dar nu râd. Nu îndrăznesc. Pe stradă e linişte. Pe stradă e Săptămâna Mare. În tavernă e 1 Mai. Oameni pe stradă nu sunt. Bănuiesc că unii, nu toţi, doar cei setaţi pe "unde bem de 1 Mai", îs în cavoul de la "v" (nu dau numele tavernei, că-i fac reclamă şi nu merită, chiar de-aş avea un singur cititor de blog - ha! taverna v, tv! nu-i prea departe de adevăr). Asta cu cavoul e figură efect Gaiţele (mă rog, Cuibul de viespi) pe care tocmai l-am re-re-re...revăzut adineauri. La tv. Şi când tace cucoana dizeuză (care gâlgâie cu poftă "a"-urile şi "e"-urile), scârţâie vioara sau pârâie acordeonul, fix ca-n scena cu cavou'. Zici că nu s-a terminat filmul.
Poate că nu s-a terminat.

*

Nu mă mai recunosc. E a doua oară când mi se întâmplă. Prima oară a fost pe la vreo douăj şi ceva de ani, când am dat de o poză de-a mea de la 12 ani.
Am avut întotdeauna părul "creţ" (ondulat, buclat, mă rog, ne-drept, ne-cuminte). Dar în poza aceea am părul drept şi umflat. Tăiat drept, mai exact retezat, deasupra umerilor, cu breton, nu că regulamentar, liniar, la fix un centimetru deasupra sprâncenelor unite. Şi umflat în laterale. Tutankamon. Tunsoare geometrică, trunchi de piramidă. Şi bărbia ascuţită ca un cioc de pasăre stranie. De Pixar. Fără buze. (Buze n-am decât dacă insişti.) Din cauza sprâncenelor groase, negre şi unite, ochii par mult mai apropiaţi decât sunt de fapt. Dar privirea e vie, intensă. Asta m-a speriat pe la douăjşi.




Fireşte că la douăjşi nu mai arătam ca în poza de la 12 - lasă tutankamonul (că nu mai dădeam cu oţet şi "ulei de păr cu nucă" după ce mă spălam şi nu-mi mai trăgeam fesul pe cap, dormind cu el, ca "să stea" părul a doua zi). Aveam o hălăciugă (predominant) blondă, lungă până mai jos de fund, pe care o purtam "în vânt", rebela de mine (vai mama ălora din tamvai; se circula adesea "pe scară")- în realitate, arăta ca o mătură de grădină (pe la bunici i se zicea "târş") sau ca o mătură de casă smotocită de o târlă de pisici. Dar nu părul era problema, ci privirea. La douăjşi, eram atât de sătulă de minciuni, încât păream gata totdeauna să vărs lângă trotuar.
Nu, nu-mi spuneau alţii minciuni mie. EU spuneam minciuni tuturor, încontinuu. La comandă. Îmi cerşeau minciuni, mă somau să le spun minciuni, aşteptau cu încredere să le servesc minciuni, erau fericiţi dacă le turnam minciună, după minciună, după minciună, după minciună. Ori de câte ori uitam rolul, sau n-aveam inspiraţie, sau chef, sau tupeu, dădeam de belea. Devenisem profesionistă (ce creative writing, tată!). Intuiam în câteva secunde de conversaţie care ar fi subiectul pe placul interlocutorului şi, senină, treceam la construit. Succes garantat. Dac-ar fi fost să le scriu şi să le public, aş fi făcut ditamai lista de bestselleruri.

Nu-mi pare rău de nimeni, de ce să-mi pară rău? Doar am spus că asta aşteptau. Am spus că îi făceam fericiţi. Când oamenii din jurul tău sunt fericiţi, te poţi mişca în voie, fiindcă te lasă în pace, te poţi gândi la ale tale. Altminteri trebuie să dai explicaţii şi, pe bune (experienţa m-a învăţat), singurul lucru absolut inacceptabil, pe care ei nu-l doreau în ruptul capului, era adevărul.

Spre deosebire de scriitori (poate), eu pe la douăjşi mă săturasem de meserie. Mai întâi cu un zâmbet-pavăză, apoi cu teatralitate, am început să administrez adevărul. În doze mici, dacă mi-era milă, sau în doze de şoc, dacă respectam omul.
Rezultatul? – Catastrofă. – Vreo surpriză?
Cred că şi Iuda după vânzare a rămas cu mai mulţi prieteni decât mine. Îmi spuneau, nume de alint, "-nebuna". Şi rudele apropiate m-au renegat. Nu mă mai asculta nimeni. După un timp, se făcuse foarte multă linişte în jurul meu. Cam ca pe strada mea, acum.
Mi-amintesc că mă apucasem într-o zi de germană (una din dăţile când m-am apucat de germană - toate s-au sfârşit în pofida voinţei mele, ba chiar mai presus de voinţa mea - şi, nu, n-am învăţat germană nici până în ziua de azi şi nici nu mai încerc). Profa (da, făceam meditaţii, chiar voiam să învăţ germana), o Frau veritabilă, m-a ascultat odată povestind nu ştiu ce, ceva dureros de adevărat, despre mine însămi. Şi-a înălţat o sprânceană şi-a spus "Du bist komische". La expresia mea perplexă, a încercat să mintă (minciuna de atenuare), cum că în germană komische mai înseamnă şi ciudat. Lacul şi puţul, ştiu. Numai că femeia chiar nu ştia să mintă.

Deci, da, devenisem Bufonul. Spuneam adevărul orice-ar fi. Unii râdeau, alţii se înecau. Ho, că nu mă dau mare! Şi eu eram minţită. Magistral. Adică la scară. Monumental, na. Şi eu înghiţeam momeala fără să clipesc, ca ăl mai novice mormoloc dintr-o baltă. Şi durea al dracului, şi umblam cu aripa rănită, târând-o prin noroi, cu lunile. A un voleur...

Dar din confuzia asta, din cacofonia asta, din broderiile aplicate la tot pasul, ba de mine, ba în urma mea de alţii, ba în craca de sub picioarele mele de "unii dragi", mă umplusem de fiere, scârbă, apatie. Nu eram rebelă numai în înfăţişare. Îi dispreţuiam, sincer, pe toţi. Măsurile difereau: de la tolerabil la de scuipat. Continuam însă să spun adevărul, scurt, în cuvinte puţine, tăios şi... dacă reacţia era "go'way!", plecam. Aveam nevoie să mă recuperez. Trebuia să fiu eu. Eu! Ştiam că pot, aşa că nu-mi băteam capul cu lumea.
Atunci mi-am văzut poza de la 12 şi pentru prima oară am simţit o milă nesfârşită de mine însămi, dar mai mult de atât, m-a surprins lumina din ochi. Pe care n-o mai aveam. Sau, o aveam, dar altfel. Nu mai era solară, curioasă, îndrăzneaţă. Era... de jar, de fulger, de sfidare.

Azi – azi de 1 Mai, da – am făcut curăţenie. D-aia dementă. De parcă ar veni o sută de vizitatori să stea la noi un an. Şi, ştergând praful de pe cărţile de pe un şifonier (am cărţi pe şi pe sub toate piesele de mobilier, şi-n debara, şi pe hol, şi la alţii acasă - aş putea deschide o bibliotecă, dar sunt prea multe proaste), am dat de un album cu poze. Şi, printre ele, unele cu mine de la doăjşi.

O, ce mirare! Nimic nu mai seamănă. Lasă părul (acum are vreo 3 cm în vârful capului, că m-am tuns de curând, şi blondă nu mai sunt de când... hă-hă! deşi măturoi am mai practicat), lasă privirea (miopia schimbă dramatic expresia), dar ... De regulă oamenii se recunosc în "liniile generale". Eu sunt diformă (adică altă formă, care nu-mi place). Iar ce-i surprinzător e că nu m-am văzut până acum. Adică mi-am închipuit, nu ştiu de ce, că sunt tot eu şi nu m-am băgat în seamă.
Nu, nu ţine de "nu mai încap în fustă", "na, că iar îmi curg jeanşii de pe mine ca la raperi" - astea-s feminisme obişnuite. Cred.
E vorba de recunoaştere şi nerecunoaştere. Cu poza în mână, în faţa oglinzii, nu m-am recunoscut. Nu mai recunosc nici timpul acela. E dintr-o cu totul altă viaţă, pe care mă îndoiesc că "eu" am trăit-o. E ca o poveste. Ca una din minciunile mele de vacanţă.
Vacanţele, în generală şi liceu, îmi erau plicticoase cu spume (dacă nu mergeam în tabere) şi atunci, când mă întorceam, fiindcă nu aveam ce altceva povesti, inventam; cea mai bună prietenă a mea (de atunci) mă asculta fascinată; era plăcut s-o mint; mă simţeam puternică; şi eram puternică; nasolia e că unele din invenţii i le-am scris în scrisori şi... scripta manent; mă îndoiesc că ea n-a crescut nici până azi ca să-şi dea seama de abuz; ne-am întâlnit, dar n-a zis nimic; şi mă îndoiesc (o cunosc, da?) că a uitat; dar tot nu regret.

Nu simt nimic pentru individa aia care am fost la douăjşi. Nici nervi că era fraieră, nici milă că era caraghioasă (komische, fie!), nici nostalgie că era plină de forţă (ei, da, m-am luptat cu toate morile de vânt, una după alta; numai că am uitat să fiu atentă la cine a învins până la urmă). Mă enervează că e altă persoană, dar n-o vreau înapoi în viaţa mea. Dacă s-a dus, dusă să fie. Problema e că... habar n-am pe cine văd în oglindă azi. (Cum era? uite-un chip, al meu e oare... la-la la-la, la-la-la-la. Nu mi-a plăcut Coşbuc.) Ba, mai rău, mă îndoiesc că vreau să ştiu.

Uite o poză de anul trecut, de pildă. Să mor dacă vreau s-o bat pe umăr, ca să se întoarcă şi s-o văd la faţă pe ea! Sunt foarte sigură că nu va fi eu.

Up for a rainy day

"I'm tired," said the old man, "really tired. All those years, walking the long way round."
Your time hasn't come yet, answered God, professionally.
"But, Lord, I've been waiting for so long."
You're too loud, I wanna hear the blackbird's song.
"But, it's raining, my wrecked bones are aching, I don't even see the end of the road, can I just sit there, for a while..."
Look! Out!



Well, smiled He, now we can listen the blackbird's song together.

contra başi

Că tot e vorba despre muzică, adică pentru mine aşa se petrece schimbarea a trei anotimpuri, cu muzică: prima brumă, prima ninsoare, primii ghiocei. Trecerea primăvară-vară e blitz, veşnic îmi scapă. Azi sunt în pardesiu şi pantofi, mâine în tricou şi short. Ma duc la mare de 1 Mai, când mă întorc (chestie de zile, nu de ani - aş vrea eu!), castanii îşi scutură deja florile. Prea multe muzici ca să le încoronezi numai pe unele. Vara-i hărmălaie.

Primăvara asta nu mă pot hotărî. Să fie:

http://www.youtube.com/watch?v=mu6FkeRRdVI&feature=share&list=PLA939E5B08BE7A183

Sau să fie:

http://youtu.be/x2XUaCWezRY

(nu ştiu ce-am făcut de nu mai merg "incluse" - deh, de-ale primăverii).

PS În Arts&Letters (de mai jos) mi-a placut "tema": God and Booze (deşi se vorbeşte mai mult de droguri - incredibil câtă cerneală... păi, d'aia e dom'le planeta albastră!).

Răzgândeala

A durat o săptămână, aproape. Hotărârea mea de-a tăcea, naibii, şi a-mi vedea de treabă. Oricum nu m-ascultă nimeni.
Şi-atunci, de ce nu? - Iată cum am activat la loc bogul, fiindcă e un passing time, acolo, altul decât biliardul pe Miniclip. N-am să mai... nici n-o să... ci doar. Nici măcar nu pot spune că sunt dependentă. Vreau doar să încerc ceva nou. Şi am nevoie de spaţiu. Şi între a porni un blog nou, a-mi cumpăra iar caiete şi stilouri (de belea cu cerneala, până-mi găsesc nuanţa să-mi placă - altădată era mai simplu, ce găseai aia era) şi a continua aici, de-a valma – până la urmă, de ce nu? Seamănă bine cu toată viaţa mea, amorţeală, zvâc, bobârnac, răzgândeală, amorţeală, zvâc etc.
Mai am un hop de trecut şi pe urmă. Am câteva idei pe care o să încerc să le frământ şi să le dau o formă. Ceea ce nu înseamnă că sunt idei bune. Nici că voi reuşi să nu le arunc direct la coş. Dar mi-e dor de ipostaza aceea, în care eu fac ceva completamente inutil doar fiindcă aşa vrea aerul inspiraţiei mele. Gata, fără spoilere! Aveţi răbdare.

Citesc: Mâine, în bătălie (în sfârşit, m-a prins de-a binelea - ştiu eu pe cineva care se bucură, acuma)
Ascult: Jason Newsted (EP Metal - not bad, not bad, moşu')
Fur timp ca să casc gura pe iai.tv (debates and talks, deocamdată numai)
Aş picta
Aş înota (altfel decât drept la fund, cum zicea Florin L? stilul topor fără ezitări?)
Mi-aş vizita toate rudele şi toţi prietenii (asta ar face vreo doi ani de hălăduieli)
Aş face fotografii (sau diapozitive, mai bine)
M-aş juca în draci cu o pisică
(mi-ar plăcea să fie soare - în toate sensurile cu putinţă)
M-aş reinventa, dar sunt sigură, sigură, că în vreo două infinităţi de universuri paralele sunt atât de plină de acţiune şi de energie că, uite, se scurseră şi-aci vreo două picături şi nu ştiu dacă să le îndoi cu apă sau să le înghit aşa. Ştie cineva efecte adverse?

dimineţi la apus

Fumez. Pe balcon, că sunt singurul membru al familiei într-ăst fel vicios. E dimineaţă şi sunt ameţită de oboseală după o noapte de muncă. Dar mai am de tras.
Privesc cerul. Plafon, spart, de nori plumburii. Blocul are vedere spre apus. Apusul e roz.
În zori, apusu-i purpuriu, scandez eu şi mă binedispun.
Pentru că este, nu purpuriu, ci roz-trandafiriu de-a dreptul. Şi îmi aduc aminte de Jerome K. Jerome (They and I sau Eu şi ai mei) şi de "faza" cu răsăritul la apus, "fază" la care am făcut criză de râs şi la care râd nestăpânit şi când mi-aduc aminte, ca un puştan prost de generală.
E grozav să-ţi începi ziua râzând. Chiar dacă vine după o noapte nedormită. Sau mai ales când.
E bună dimineaţa, lume!

Damblaua estetică

Aveam în faţa blocului doi salcâmi şi un... copac înrudit cu salcia, care îngălbenea frumos toamna. Trotuarul lat (15 m), o palmă de verdeaţă la mijloc, şi ăştia trei... groaznic de inestetici. Stufoşi, se umpleau de flori mirositoare şi albine în iunie, colcăiau tot anul de vrăbii, piţigoi şi guguştiuci (chiar aşa, într-o vreme erau şi ciocănitori, unde-or fi şters-o?), făceau un dram de umbră rară în zilele toride, umbră în care se adunau mamele cu cărucioare, ce să mai... o oroare.
Azi sunt trei cioate estetice, perfect descărnate de orice ramură subţire, foarte asemănători cu minunaţii stâlpi cenuşii de pe marginea drumului - altă viaţă! Simţi şi tu, ca omul, izul de beton încins, ţi se înfierbântă şi ţie balconul până la topire, vara, îţi vuieşte şi ţie vântul în ferestre când e furtună, îţi mai intră şi ţie praful drumului în casă!
Şi ai viziune largă, dom'le, până la hiperbolicul acoperiş maro-constipat, teribil de estetic, al restaurantului de vizavi şi până la mai grozavele bloculeţe pătrăţoase de, pardon, ţigani, din spatele lui. Vă daţi seama, dac-ar ninge, cum aş putea vedea acum zăpada pe zecile de sârme şi cabluri dintre stâlpii drumului, şi de pe o parte, şi de pe cealaltă - o feerie.
Sunt absolut fericită în lumea armonioasă creată de Primărie. Anul trecut, n-am fost atât de fericită, că tăiaseră numai ramurile de sub cinci metri de la sol, făcând copacii ca nişte umbrele supradimensionate. Dar acum! cu crăcanele astea... Gallows Pole (Hangman, hangman, hold it a little while, Think I see my friends coming, Riding a many mile... a-a-aaa, a-a-aaa).
Nu ni se repartizează şi binocluri? Parcă nu văd foarte bine cum se dezbracă vecina de la doi, din blocul de peste drum, nici cum borăsc/sepşă interlopii beţi pe lângă gardul megabombei cu taraf.
Nu-i prima oară când nu înţeleg "jaful" în tot ce-i verde (ce credeaţi, că picii de pe marginea drumului, de nici doi metri înălţime, scapă neestetizaţi de drujbă? - eroare! totul este apocaliptic transformat în capodopere de artă minimalistă). Dar mă bucur că s-a terminat cu ciripitul, piuitul, zumzăitul şi uguitul, şi pot desluşi clar claxoane, zbierete, hămăituri, forfota profund citadină a cirezilor agreste.
Ceea ce, din pură insensibilitate la frumos generalizat, nu vă doresc şi vouă.

Mm, uite aici. Deci se poate, da?