şi zece bani

Platon mă dă, din nou, afară din cetate. Zice că leneşii care pierd vremea gândindu-se la ce-or să facă ei în viitor nu sunt demni de a fi cetăţeni. Mersi, iubire, ştiam eu că mă pot baza pe tine. Azi e Mc Platon (fireşte că „mucenic”, nu fastfood) - nicio legătură, dar, dacă vreau eu, mi ţi le leg pe toate.
Acuma, de ce să mint, între a sta legat fedeleş să mă holbez la gura peşterii şi să-mi imaginez că sunt într-o cetate cu egali, mai bine bat câmpii dincolo de zid. Şi mai arunc câte o piatră. Că asta se face în afara zidurilor, arunci pietre peste. Dacă mai auzi şi câte un „au!” dinăuntru, eşti satisfăcut.

Stone in my hand - Everlast. Chiar îmi place. Mai ales refrenul cu râca-râca-râca-bum.

N-am răbdare. Nu mai am răbdare deloc. Intru să plătesc o nenorocită de factură. A doua oară pe ziua de azi, fiindcă întâi am plătit-o pe-aia „grasă” şi apoi m-am gândit (vezi, aici greşesc eu) că e mai bine să scap şi de bani, dar şi de datorii, ducă-se!
Un singur individ în faţa mea. După mine intră o tânără mamă a câtorva copii (nu i-am numărat, minim 3, poate 4) rămaşi afară cu Cel Mai Micul. Tânăra spune „Salut, Daniel”, iar Danielul îi răspunde vesel şi o invită să „intre în faţă”. În faţa mea, normal, că doar eu mai eram pe acolo. Poate şi-n faţa lui, dar mă îndoiesc că porcii care se dau cavaleri ar putea fi descrişi ca posesori de faţă. Asta e. Ce contează că sunt şi eu, întâmplător, femeie. Nu sunt, pur şi simplu, sunt "şi eu". Cavalerismul domnilor porci nu mă include şi pe mine sub aripa ocrotitoare. Nu că, dacă mi-ar fi cerut voie (femeia), nu i-aş fi (ce)dat - CMM-ul chirăia de mama focului în ţarcul lui pe roţi şi afară e o vreme mohorâtă... adică, aş fi înţeles şi chiar m-aş fi bucurat să-i fac un serviciu. Dar. DAR.
M-am întors brusc cu spatele la ei (porcul, tânăra şi 2 casiere), ca să mă pot strâmba în voie. Tânăra s-a simţit nedreptăţită de atitudinea mea, şi, după ce a plătit, întrucât am urmat eu (domnul a prestat la cealaltă casă), a ţinut să-mi şoptească „Scuze”. Ei, aici m-am enervat irevocabil. Adică, e fix ca la ăia care te calcă în autobuz strivindu-ţi degetele de la picioare şi-ţi aruncă zâmbitori un „scuze!” (naiba să-l ia de acord), de parcă ar fi vreun analgezic instant. Mărturisesc că scuzele lor nu fac decât să-mi întărească bănuiala că în c... îi doare, că sunt atât de fericiţi că şi-au rezolvat problema, încât devin darnici cu condescendenţa şi prind chiar chef de vorbă. „Scuze, te doare rău? Las’ că-ţi trece, că doar nu te-am omorât.”
Mda, micul meu „conflict” e o prostie, ştiu, dar. DAR.
Bro, imaginează-ţi până unde mi-a sărit mie capacul, când casiera, cu facturoiul şi chitanţa în mână, fluturându-le în faţa mea, îmi spune „... şi zece bani, vă rog!”
Am ieşit valvârtej, am alergat la maşină, am înşfăcat geanta, m-am întors şi i-am înmânat cei zece arginţi. Nicio mirare că se făcuse coadă, nene, şi toţi domnii au început să grohăie când i-am răspândit ca să ajung la casă. M-am băgat în faţă! Recunosc. Fără „scuze”.

Nu, hotărât nu-mi merge treaba cu socializarea. De atâţia ani (da, mulţumesc, mulţumesc, şi vouă la fel!) îi văd în jurul meu. Aceiaşi. Neschimbaţi. Nici măcar mirosul nu şi l-au îmbunătăţit. Sunt tot ei. Nu că sunt sociopată, sunt de-a dreptul pusă pe crimă. Însă, din moment ce mi-am plătit facturile, iar n-o să fiu dată afară din cetate, iar va trebui să-i suport pe concetăţeni o lună întreagă, zi de zi de zi de zi.

Până la urmă, ce e răbdarea, bro? Capacitatea de a îndura mici agresiuni fără să clipeşti? Capacitatea de a înghiţi impertinenţe cu zâmbetul pe buze? „Las’ că”-ul? Jap! o palmă. Scuze. Nu face nimic. Ce zi perfectă!*
Şi de ce ar trebui să am răbdare? Pe mine nu mă ajută, dimpotrivă. Pe ceilalţi nu-i ajută (faptul că am eu răbdare), ci îi lasă netulburaţi în mizeria lor. Adică de ce m-aş sacrifica eu ca să doarmă ei mulţumiţi? Ba, cred c-am citit pe undeva că e esenţial să răbufneşti pe loc, şi nu să-ţi aduni tensiunile pentru acasă. Partea proastă e că nu mai am răbdare nici să răbufnesc, ce, să intervin cu isteţisme de genul „scuzele nu-ţi sunt acceptate, treci la coadă”, sau „alo, nu te mai preface că eşti un domn galant, că nu-ţi iese, galanteria nu e selectivă, ori e, ori nu e, plus că tânăra e măritată şi are copii mici - ieşi şi numără-i, dacă nu mă crezi”. Eu vreau să-i împuşc direct. Au trecut peste 20 de ani de la revoluţia de acces la civilizaţie; ai peste 18 ani şi nu te-ai civilizat? - pac!
Ştii de ce? Fiindcă, teoretic, au aceleaşi drepturi ca şi mine. Iar faptul că abuzează şi mă fac pe mine să mă simt extramurală trebuie pedepsit pe loc. Pac! Aşa e cinstit.
Dacă i-am împuşcat pe porc şi pe tânăra mamă azi, pentru impostură (cum mă-sa să te dai domn? ce fel de domn?), pentru utilizarea de drepturi necuvenite şi pentru insolenţă, nu înseamnă că sunt antisocială, ci, dimpotrivă, că apreciez prea mult orânduirea socială ca s-o las infestată. Dacă nu-mi daţi pistol, s-ar putea să vă duceţi de râpă cu o-rânduirea voastră cu tot. De zece bani!
Mă duc să-mi iau cort, nădejdea aia, că zilele mele în cetate sunt numărate.

Şi cred c-o să mă întâlnesc în camping cu tatăl Pinguinului, Kurkov, pe numele lui. Eu am fost o drăguţă când i-am zis festivalului FLIT. Dar nu e bine, că flitul e sanitar, pe când ăsta a fost chiar FILTh. Deci se adună ei traducători şi scriitori contemporani de marcă la Iaşi. Şi mi se laudă, şi mi se perie, mi se felicită şi mi se premiază, mânca-i-ar familiile lor, toţi deodată şi pe bucăţi. Io mă gândeam că e necesar să fii şi politicos cu invitaţii, dacă tot i-ai invitat. Greşit! V-am mai spus că greşesc când gândesc. I-ai invitat, te-ai spălat pe mâini, să se descurce singuri. Destul că oamenii au organizat nişte dansuri populare pe scena unui teatru şi, între două zbenguieli dintr-astea, l-au programat pentru "o lectură" pe Kurkov. CUM avea să se desfăşoare lectura... nu s-au mai gândit (suntem rari, ăştia cu boala asta). Drept pentru care Kurkov a urcat pe scenă şi a citit (minute în şir). În rusă. După mine, ăsta a fost un "pac!" I-a împuşcat Kurkov pe toţi. Brava, naţiune şi naţionalişti! În inocenţa lor (alor noştri ca brazii), mai şi scriu despre episodul ăsta - noroc că se abţin şi nu-l interpretează; nici ca amuzant, nici ca dezastruos. Îl trec la und so weiter:
"A, da, şi a mai fost şi Kurkov, care a citit publicului ieşean, în rusă, nişte pagini din ceva scris de el."
Mă întreb dacă asta păţesc şi ei (faimoşii noştri) când se duc la festivaluri prin străinătăţuri. Aşteaptă să se termine numărul cu fachiri, p'ormă urcă pe scenă şi trăncănesc în româneşte pentru... un public probabil mut de admiraţie.
Oricum, Iaşul întotdeauna m-a impresionat prin... seninătate. Seninătatea de tipul "scuze că ţi-am făcut sandalele şi degetele praf cu bocancul meu de «natural» - ce-ai dom'le de eşti furios, ce, te-am omorât? io-te-te".

Hai, că ştiu că sunteţi leneşi (ia, afar' din cetate!), că doar suntem prieteni, şi aduc eu aici Everlastul:



_________
* Fiindcă în urma discuţiei cu Buna mea Samariteancă, am fost întrebată ce vreau acuma, să nu-şi mai ceară nici scuze, o să răspund, pentru cei ce s-ar putea întreba acelaşi lucru: Vreau să se uite înainte să calce! E chiar atât de greu?
BS a replicat, la asta, ceva despre "plăvanii noştri" - ceea ce e tot o coborâre în alt regn, deci adio socializare.