Shiver ye!

Despre foarte discret apăruta Fete strălucitoare, de LAUREN BEUKES (n-ar fi rău să reţineţi numele), cu multe aluzii la Shivaree şi Tarantino. Iar!




Începe cu semne. Aţi văzut Semne? N-are nicio legătură, doar că începe cu semne.

There's a nail in the door
And there's glass on the lawn
Tacks on the floor

Harper nu ştie că le caută, dar ştie să le recunoască atunci când le găseşte. Despre Casă afli repede, ştii că ea îi călăuzeşte paşii, ştii că ea are înţelepciunea (a se citi coerenţa), iar Harper nu e decât un agent. Care urmăreşte semnele şi execută.

N-are cum să nu-ţi „placă” de Harper. E prea bine făcut. De la prima pagină eşti prevenit că e genul „no shit”: afli că-i plac ochii albaştri ca lacul în larg, nu căprui, ca noroiul răscolit de pe mal, în care nu poţi deosebi... (ia, gata cu spoilerul - citeşte singur!). Că urăşte să se prefacă, deşi ştie că trebuie să ai răbdare cu copiii. Treabă grea, „recrutarea” – până la urmă îi iese, şi prima, şi următoarele, dar de fiecare dată la limită, gata-gata să dea greş. Însă Harper are tot timpul din lume să nu dea greş. Să planteze token-urile la momentul precis. Chiar dacă nu din prima. Raidurile dinainte şi după Acţiune sunt în linia clasică a conştiinţei omeneşti (oricât de găunoase). Îl fac pe Harper şi mai credibil. Mai aproape. Tulburător de aproape.

Sunt mai multe paragrafe, ici şi colo, prin toată cartea, unde ce şi cum le spune H. rezonează profund în mintea ta – fireşte că tu eşti mai deştept decât observatorul de rând, fiindcă eşti cititor cu state vechi şi nu te încurci de aparenţe: pe H. l-ai „fumat” din prima, doar îl urmăreşti, cu dispreţul superiorităţii, blabla. Şi, pe nesimţite(?) te trezeşti amuzat, te trezeşti crispat, te trezeşti triplu participativ: din punctul lui de vedere, din punctul de vedere al victimei şi dintr-al tău, de cititor mai deştept, care nu te încurci de aparenţe etc. etc. Când te încrunţi prima oară – când îţi dai seama că, hm, ia te uită, ai pierdut firul, portretul killerului îţi scapă printre degete. Când a fost asta? – începi să pierzi pariul că vei rămâne rece şi distant până la sfârşitul lecturii, fiindcă aşa-i stă bine cititorului vechi.

Povestea se sparge destul de devreme. Nu-ţi dă răgaz să rumegi bolul de iarbă, trecându-l, în digestie firească, prin cele patru compartimente ale stomacului tău, stomac ciudat de sensibil la unele tablouri (descoperi tu cu oarecare surprindere), dar care, inevitabil, se întăreşte pe parcurs, pe măsură ce eşti lovit cu oroare după oroare.

Harper, deci. Ţii ochii pe el.
Un adjectiv se ţine scai de Harper: implacabil. Secretul lui îi permite să repare scăpările dintr-o scenă. Indiferent de timp şi de loc, există momentul, decis dinainte, la care Harper apare.

And then the wind just starts to moan
Outside the door he followed me home

Apoi este Kirby. Ţii ochii şi pe Kirby.
Pactizezi cu Kirby, n-ai cum altfel. Are toate metehnele adolescentei care se dă mare (matură) şi o aură... fermecătoare. Pentru faptul că e inteligentă şi puţin înfumurată, ştii c-o s-o fure, că o s-o primească în plin. Bang-Bang, I shot you down.
Pentru că ea este eroarea din Marele Plan, ştii dinainte că trebuie s-o placi şi, dacă n-ai făcut-o până la episodul cu câinele, acolo nu mai ai nicio scăpare.

There's a.... dog on the floor...
When I'm all alone the dreaming stops
And I just count sand

Eu nu sunt pro câini. (Nu "fac politică", dar zic.) Elogiile canine în literatură, de la Patrocle al lui Old Sado şi... cum îi chema pe câinii lu’ Hector Malot, nu m-au prins, nu m-au impresionat. Prima oară când mi-a făcut reală plăcere să citesc despre un câine a fost în Păstorul, îngerul şi Walter, câinele-minune de Crăciun (Dave Barry), apoi m-am îndrăgostit de câinele din Moonlight Bay (Dean Koonz) - cred că s-a tradus ca În puterea nopţii - şi aşa am devenit/rămas fan Koonz. Ce face un câine!

Ei, Kirby are un câine. Un Câine.
De altfel, Kirby suferă ca un câine, şi pentru un câine, rămâne singură (pustiită), lipsită de ea însăşi, ca un câine fără stăpân, adulmecă aiurea, ca un câine hăbăuc gonind pe străzi după mirosuri false, e lucid-dezorientată (mda, ştiu, dar dacă veţi citi cartea, veţi înţelege) şi, cu cât mai de oţel oţelit, cu atât mai fragilă.

What should I do I'm just a little baby
... I just hate to be all alone

Spuneam că povestea se sparge. În alte poveşti. Sau, dacă vrei, variaţiuni la aceeaşi poveste. Citind-o încă o dată şi încă o dată, te-ai putea gândi c-o să te plictiseşti, mai ales că finalul e acelaşi – de groază –, dar aici intervine cu adevărat măiestria autoarei. Fiecare punere în scenă e fascinantă: nu glumesc, suburbii, trenul aerian din Chicago, clădiri, străzi, spectacole de varieteu, şi Mary Stops - istorii pe scurt, bine sintetizate, în care lucrurile se leagă şi curg fără stridenţe.
Eşti prăduit de suspans, fiindcă simbolurile de pe Perete (writing on the wall) ţi-au fost enumerate şi descrise mai pe la început.

There's a shark in the pool
And a witch in the tree
A crazy old neighbour and he's been watching me
And there's footsteps loud and strong coming down the hall
Something's under the bed
Now it's out of my hands
There's a big black crow sitting on my window ledge
And I hear something scratching through the wall

Şi-ţi dai seama că eşti invitat să urmezi alt fir, nu pe acela al suspansului, totuşi nu te poţi abţine.
Nu ştii când devii detectivul cel cu ochiu’ de vultur, care zăreşte din prima indiciile la locul crimei, fiindcă el e deştept, iar ceilalţi nu ştiu ce ştie el (marele detectiv deştept, ăla care de fapt lipseşte din această carte - Dan e prea sceptic, prea blazat şi, apoi, prea îndrăgostit; Kirby e personaj în ţesătura fantastică, aşadar nu se poate bucura de credibilitate din partea oamenilor cei, o, atât de normali din jur; un detectiv bun şi suspicios cu toate cazurile nerezolvate e împuşcat devreme (ca un câine).

Dar n-are rost (efortul tău de memorie). Nu e, orice-ai face, o carte poliţistă. Kirby nu pleacă în urmărirea ucigaşului pentru a-l da pe mâna justiţiei (Doamne, de unde scot oamenii ăştia textele?). Kirby nu are de ales. Electronul pe care ratezi să-l scoţi de pe orbită, se întoarce pe orbită pentru că nu are de ales. Nu că vrea sau ba. Cum nici Harper nu are de ales. Poate circula, dar nu poate ieşi din joc. E scris pe perete, dinainte. (Nu e o scuză dacă eşti ateu să fii şi incult.)
Dacă citeşti textele de prezentare (alea "de afară" bat monedă pe călătoria în timp, pregătind, cumva, dezamăgirea cititorilor de SF), bineînţeles c-o să te strâmbi şi-o să zici: „Aa, asta era? Nu, mulţumesc, nu mă interesează subiectul”. Şi, bineînţeles, greşeşti. Dacă eşti cititor, tocmai te privezi de o lectură captivantă. Dacă eşti „senzaţionalizat” de tabloide, teveu, filme şi maculaturi de duzină, tocmai te privezi de o poveste cât se poate de tarantinoidă (ce potop de barbarisme pe mine!). Una cu muuult sânge. Cu prim-planuri rembrandtiene à la Boul spintecat (mă rog, „jupuit”, de 69 pe 94). Cu fete splendide, făcându-şi apariţia, şi, tocmai când încep să capete consistenţă ca personaje: Bang-bang, my baby shot me down.

Harper nu e o motivaţie. Harper nu e explicaţia pentru crime de neînţeles. Harper nu e nici măcar cel mai sângeros personaj din suburbiile dezumanizate din timpul Marii Depresii americane sau din război - deşi atunci când îşi explică preferinţa pentru cuţit, dând exemplul cu rănitul din spitalul de campanie...

Serios, acuma, în fiecare seară, bătrâna mea mamă vine la mine să facem ultima conversaţie a zilei, dinainte de culcare. Şi îmi povesteşte (numai) nenorocirile pe care le-a mai văzut la telejurnal (continuă să le zică telejurnal, globalizant, ştirilor de seară de pe toate canalele). Uneori, mă înfurii, fiindcă trece la imprecaţii (nenorocitul, ticălosul, criminalul...) şi se ambalează, disturbându-mă (şi mai mult) din ce făceam în clipa aia. Dar de cele mai multe ori o ascult cu strângere de inimă - pentru că sunt deja convinsă că lumea e o mare adunătură de dezaxaţi, decerebraţi, de..., că miile de ani de istorie şi civilizaţie n-au reuşit nici măcar să scoată Fiara din noi – şi toate astea nu sunt decât alte şi alte dovezi (nenumărate, nenumărate). Care mă deprimă.
E ca la catedră, când te pregăteşti să le spui liceenilor ceva emoţionant, mişcător, frumos, şi ceri puţină linişte, şi 34 de guri tac, şi a 35-a râgâie, stârnind un val de chicoteli şi râgâituri, iar tu rămâi perplex, fiindcă nu te aşteptai din partea unor puşti de 16-18 ani, sperai să fi avut un minimum de... minimum de... Şi, când colo...
Ce rost are?

Ei, în lumea asta plină de „surprize”, de contraste năucitoare, Harper e o posibilitate. Inacceptabilă, logic, dar ce mai e logic? Ce mai e acceptabil? Multiversul pe capul nostru cât Casa! Şi, atunci, de ce nu? Mai ales că Harper nu are nicio altă motivaţie decât strălucirea - fetele sunt strălucitoare - fetele sunt unice, o constelaţie (nu poate lipsi nici una, nu poate fi înlocuită).

Nu ştiu cât s-a păstrat din original, dar mă puteţi crede: Lauren Beukes e o scriitoare de forţă. Cu stil bisturiu, fără şovăieli, cu sânge-rece, masculin. N-are nicio milă pentru fecioarele cu sensibilitate (alea care-şi duc mâna la gură şi ţipă "Aoleu!", când Uma îi scoate şi al doilea ochi lui Daryl - da, da, în Kill Bill 2 – bine, în caz că nimeresc la filmul ăsta, cine ştie de ce). Nu te aştepţi la o astfel de carte de la o scriitoare de 37 de ani. (Şi blondă!)

Well goodnight moon
I want the sun
If it's not here soon
I might be done

(Cum scap eu de Shivaree şi Tarantino???)