Nu înţelegi. Cu mine vorbeşte? Întorc capul. Fatal. Prin porţile ochilor pătrund fără nici un zgomot, şi cu atât mai înfricoşătoare, incandescente, pârjolind retina ca pe nimic şi ajungând la os, tăindu-l cu foc, rapid şi precis, trecând dincolo de platoşa lui, afundându-se în moliciunea de femeie a creierului. Sfârâitul materiei semigelatinoase mi se răspândeşte în ţeasta ca un crater după explozie. Urletul axonilor prelung, prin toţi muşchii ţăndări, îmi ridică pielea în miliarde de minusculi tumuli, ascuţiţi ca durerea. Înţelegi? Valuri şi valuri fierbinţi, vâscoase ca lava, pestilenţiale ca trădarea, îmi îneacă soarele, speranţele, cuvintele. Urăsc. Şuier otrăvit şi mă miră doar că asfaltul nu se topeşte sub tălpi. Probabil cu tălpile urăsc cel mai puţin - dar dacă-mi lipesc palmele de zid, o să văd fum alb de abandon şi o să simt miros de cremene arsă. Ură pură. Săgeţi-săgeţi. Zdrenţe de gânduri tremură van ca perdelele sfâşiate, atârnate de bolţi într-un palat gol, pustiu, prin care goneşte vipia asta ucigaşă, ultimă. Înţelegi? Pentru o fracţiune de secundă, ce-a mai rămas din aşa-zisa secundă, şovăiesc, neştiind de unde vine întrebarea; ridic privirea. Tresar. În oglindă aş putea fi chiar eu. Poate că eu sunt. Cum să-mi mai dau seama, cu ce să mă recunosc? Îmi pasă? Nu mai exist ca persoană, ura m-a desfiinţat, sunt ura impersonală, în voia ei, în voie fără nevoie de cineva sau ceva, fără reper. Nu încape comparaţie, ură mai mare sau mai mică decât (când te îneci, mai contează că eşti în mijlocul oceanului sau al iazului comunal?). E. Şi atât. Plină. Acidă, saltă prin fostele vene, zvâcneşte prin foştii pori, supurează prin fostele buze, fostele urechi. Aş fi putut fi chiar eu. Demult, în altă secundă, în străfundurile uitate ale istoriei lui eu. Acumul e amar şi rotund. Iar oglinda ochilor voştri sigur minte. Ispita urii arcuieşte o sprânceană: aş putea deschide gura de gaură neagră absorbind totul, toate, toţi, până la zero. Ştiu cum e, Lucifer.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu