tuturor întâmplătorilor poposiţi fie şi un minut.
A fost amuzant, deşi un pic schizo (să stai cu ochii în monitor şi să-ţi închipui că vorbeşti unui public). Din copilărie nu m-am mai jucat atât de-a eu şi ceilalţi – de când personificam şi certam toate bălăriile de prin grădina bunicului. Numai că pe atunci şi bălăriile erau altfel. Mai vorbăreţe.
Let's get a life!
Don't live today for tomorrow like you were immortal.
luni, 30 decembrie 2013
vineri, 27 decembrie 2013
oameni, doar
Nu există bancuri.
Într-o zi, înainte de Crăciun, după-amiaza, îmi amintesc că n-am pus felicitarea pentru Canada. La poştă, cu doi paşi înaintea mea, o femeie tânără trage de uşă. Închis. Ne zgâim împreună la programul afişat. Mă uit la ceas şi mă întristez. "E 16,3o", spun. Ea, nedumerită. Eu, s-o ajut, citesc cu voce tare: "Luni–vineri, 9,oo–16,oo". Ea: "Păi, azi nu e nici luni, nici vineri."
Update: din aceeaşi categorie, woderful world (cu grimasă Louis): Premiile Darwin.
Într-o zi, înainte de Crăciun, după-amiaza, îmi amintesc că n-am pus felicitarea pentru Canada. La poştă, cu doi paşi înaintea mea, o femeie tânără trage de uşă. Închis. Ne zgâim împreună la programul afişat. Mă uit la ceas şi mă întristez. "E 16,3o", spun. Ea, nedumerită. Eu, s-o ajut, citesc cu voce tare: "Luni–vineri, 9,oo–16,oo". Ea: "Păi, azi nu e nici luni, nici vineri."
Update: din aceeaşi categorie, woderful world (cu grimasă Louis): Premiile Darwin.
miercuri, 25 decembrie 2013
Daddy Harm - Mi se spune alarmist
Am citit, cu semisatisfacţie, replica mai multor creiere româneşti la entuziasmul debordant al lui Julian Săvulescu în chestiunea laboratorului dumnezeu. De ce semi? Păi, pentru că sunt cumva tardive toate eforturile de a mai face apel la concepte sterile şi vetuste ca morală, responsabilitate, etică. Nu se poate crea o lume în lume, un cerc impeneterabil într-o mare de schimbări, decât cu riscul de a fi măturat, la un moment dat, ca nesemnificativ şi inutil. Iar „tendinţa” ştiinţei de azi nu e doar un curent modern, o modă, ci e o direcţie combinată a intereselor sociale-economice-ştiinţifice, într-un şuvoi concertat, ducând către singura soluţie presupus viabilă: cernere a indivizilor cu adevărat meritorii (vivat Nazi!) pentru lumea din ce în ce mai mică (cernerea asta dă cu minus, la modul păstrăm unul bun şi reşapăm miile de defecţi) şi pe cale de extincţie.
Nu are rost să te opui, deşi poate că-ţi vine. Dar ţi se agaţă de coadă nişte etichete năstruşnice, pentru care îţi vei folosi mai mult de jumătate din energia creatoare ca să le dezminţi, iar între timp şuvoiul îşi vede de drum, înghiţind, după unii rapid, după alţii mult prea lent, trecut, prezent şi viitor.
Asta, pe scurt.
Am văzut oameni prinşi în arcanele dezminţirii şi nu pot să nu roşesc, gândind că avea dreptate cel care spunea că abundenţa de cuvinte în pledoarie te va face vulnerabil şi penibil. Am văzut oameni prinşi trup şi suflet în dezbateri, fluturând steagurile filozofiei, istoriei artei, sensibilităţii şi polifoniei creaţiei, devenind ridicoli în faţa potentaţilor zilei: Savanţii. Spune Savant şi ai închis gura (ai tăiat craca) oricărui academician specialist în renaştere şi umanism. (Artiştii sunt ridicoli prin definiţie - că-i musai să trăiască „starea” de artist- sau cumpărabili.)
Cu regretul finalului de lume, căci un lucru e cert şi dinspre umanişti şi dinspre savanţi: trăim ultimele pâlpâiri (nu, nici nostradamuşii ştiinţei nu-s mai optimişti), în chestiunea reparaţiilor genetice şi neuroştiinţifice, a programării lucide (să pun ghilimele la lucide?) şi a fabricării omului pe comandă, răspunsul meu personal e grăbit (haletant) şi perfect donquijotesc: Nu.
Fiindcă dacă tot e nadir de lume, ce mai contează o perfecţiune în plus? E la fel ca în cazul frackingului - nu râdeţi. Spun „nu” gazelor de şist pentru că oricum e final de lume, cu o pungă în plus de rezerve naturale tot nu se salvează nimic, tot nu se rezolvă Problema. Se vorbeşte despre câteva zeci de ani (AMR-ul), nu secole. Dacă l-ai fi întrebat pe Aristotel sau pe Newton cât avea să existe lumea, ţi-ar fi răspuns fără şovăială „veşnic”. Când veşnicul acesta s-a redus la decenii, părerea mea e că ar trebui să învârtim cuţitul în rană cât mai puţin. Sunt, cu alte cuvinte, pentru un sfârşit blând şi melancolic, nu brutal şi descreierat. Niciodată nu mi-au plăcut filmele cu zombie. Nici alea cu umanoizii (înnebuniţi de frică) care sparg magazine sau violează tot ce prind fiindcă a început Apocalipsa. Adică, dacă am aflat că mă paşte ditamai infarctul, nu mă duc să escaladez Everestul, ci mă aşez mai bine în fotoliu, deşi sunt conştientă că, făcând aşa, nu înseamnă că voi trăi veşnic sau voi întineri. Doar că mai ascult puţin cum creşte piatra - pentru mine, un regal, şi pentru ceilalţi, foarte puţin deranjant.
Că e păcat că siturile istorice devin gropi toxice - mare scofală. Cei care au clădit temple pe livezile de măslini, care-au mutat cursurile râurilor, secând văi, care-au scobit munţii şi au doborât arborii de sequoia croind drumuri, au făcut acelaşi lucru. E vreo deosebire morală sau etică între ei, cei dintâii de demult, şi ipochimenii de azi, care au pus mâna pe câte o clădire „istorică” şi ori o lasă să se prăbuşească pentru a putea s-o radă şi să-şi construiască mall-ul, ori îi dau foc (incendiu accidental, fireşte) ca s-o termine naibii mai repede, fiindcă se grăbesc să facă avere? Sau care ţin cursuri de etică înaltă prin amfiteatrele celebrelor facultăţi vestice, în timp ce au acţiuni pe pădurile dintr-o ţară săracă şi semnează in corpore pentru „prelucrarea lemnului” - mai exact, o defrişare neruşinată şi o crimă ecologică? Să mai vorbesc despre necesitatea războiului?
Mă enervează mai tare teatrul, spectacolul grandios pe care-l pun în scenă pentru atingerea scopurilor. 9-11, de pildă. Deştept serial, Rubicon. Păcat, deşi previzibil, că a fost sistat.
În fine, în problema resurselor, a combustibilului lumii sau în aceea a jocului cu crenguţele de ADN (shuffle, shuffle!), eu sunt ultima voce demnă de ascultat. Mi se spune alarmistă. Neg şi n-am nimic de oferit în schimb. Dar nu asta voiam să spun.
Citind în dreapta şi în stânga, văzând înregistrări (încă free) ba cu declaraţiile savanţilor, ba cu ale specialiştilor în umanioare, ţinând şi eu partea, o parte, acolo, în războiul lor, mi-am amintit deodată de Marco Polo. Marco se distra copios, în Memoriile lui, de sistemul banilor pe scoarţă de dud subţire ca mătasea, inventat de Kublai (ei! nu de el personal, de regimul lui). Îl numea păcăleală abilă, făcea mişto de oameni bogaţi în scoarţă de copac (ha-ha) şi socotea sistemul o escrocherie la scară imperială. Asta se întâmpla pe la 1300. Îmi şi închipui Henricii, Ludovicii, Wilhelmii şi Carolii râzând în hohote de prostia supuşilor lui Kublai. Azi, când regii au nume reductibile la o literă (O, Z, dabăliu), când averea multora dintre noi e într-un cartonaş plastifiat (ha-ha) şi în cifrele de pe hârtie dintr-o clădire mare, cu multe birouri, fără nici un dram de altă bogăţie în seifuri decât alte hârtii (friabile trestii), nu mai râde nimeni. Aurul e de prost gust, e inferior, e involuat - care-i imbecilul care şi-ar băga toţi banii în lingouri ţinute în beci, şi nu în imobiliare, droguri, comerţ? Kommerz (parcă îi înţeleg pe nemţi de ce scriu cu literă mare). Ca să nu mai vorbim de datoriile statelor. Mirobolante sume, abstracte, pe hârtie. Spre infarctul economiştilor.
Donc! Nu mă mai opun lego-ului genetic. Nici celui neuro. N-au decât să inventeze câţi oameni „noi” vor, câtă vreme produsul e finit (adică tot mortăciune devine) şi de vreme ce lumea întreagă se apropie, furibund, de final.
Ştiţi ceva? Nu mă mai interesează ce ar putea fi, ci ceea ce a fost şi o să se piardă şi eu n-am apucat să aflu. Pentru asta chiar mi-aş fi dorit vreo două sute de ani în plus (mie, personal, ca ani de dus în cârcă), însă m-am obişnuit cu gândul că Moş Crăciun răspunde numai dorinţelor copiilor cuminţi. Iar eu nu-s cuminte deloc. Eu sunt Nu. E greu să mă convingi că înghiţind pastile şi băgându-mi baterii în creier mă faci să mă simt alt om, mai deştept. E greu să mă convingi să înghit pastile, în general.
Apropo de nu, că mi-adusei aminte. Mă distrează că au început să apară analize despre extremismul străzii. Prin extremismul străzii înţelegându-se ăia de strigă „nu” şi nu sunt nici în partide, nici în organizaţii, nu vor nici bani, nici glorie, dar nici nu tac. Nu şi Nu. Nu! Iar elasticii mediatori între popor şi putere dau din colţ în colţ, încercând să născocească o etichetă, o formulă de ignorare (că doar nu de împăcare) a Nu-ului. Ceea ce dovedeşte că puterea nu-i chiar atât de puternică. La noi, nici măcar puterea nu-i putere, vai mama noastră! Lumea se duce de râpă şi nouă încă ne mai pasă de costum! Incredibil. Înduioşător.
În altă ordine de idei, dacă mai există aşa ceva, auzi, ordine, când însăşi ziua de azi a fost un exemplu elocvent despre câtă dezordine... mă rog, am prea mult alcool în burtă printre cârnaţi şi plăcinte ca să visez la ordine, am descoperit de ce Alicanta îmi recomanda Daniil Harms - că Luna mea bate bine în Harms. La fel cum am descoperit în liceu că Paler a scris mai bine despre iluzie decât mine, sau în facultă că Papini a scris mai bine despre autoparşivitate decât mine, sau Borges mai bine despre mitul oglinzii, sau la doisprezece ani după schiţa mea Geneza că White a scris cu o sută cincizeci de ani înainte, poate mai bine decât mine, o nuvelă despre blestemul omului-suşă. Sunt un plagiator nevinovat. Sau ideile sunt puţine şi se plimbă, ciclic, prin creiere, de ajung unii să spună "nimic nou sub soare".
Uh-huu, daddy you’re a fool to cry
You’re a fool to cry
And it makes me wonder why
(Că tocmai citii angoasele lui Mantzy: vezi că-s idei puţine în lume, tată? Era un banc: Dovada că există civilizaţii extraterestre superioare e că nu ne-au contactat.)
Nu are rost să te opui, deşi poate că-ţi vine. Dar ţi se agaţă de coadă nişte etichete năstruşnice, pentru care îţi vei folosi mai mult de jumătate din energia creatoare ca să le dezminţi, iar între timp şuvoiul îşi vede de drum, înghiţind, după unii rapid, după alţii mult prea lent, trecut, prezent şi viitor.
Asta, pe scurt.
Am văzut oameni prinşi în arcanele dezminţirii şi nu pot să nu roşesc, gândind că avea dreptate cel care spunea că abundenţa de cuvinte în pledoarie te va face vulnerabil şi penibil. Am văzut oameni prinşi trup şi suflet în dezbateri, fluturând steagurile filozofiei, istoriei artei, sensibilităţii şi polifoniei creaţiei, devenind ridicoli în faţa potentaţilor zilei: Savanţii. Spune Savant şi ai închis gura (ai tăiat craca) oricărui academician specialist în renaştere şi umanism. (Artiştii sunt ridicoli prin definiţie - că-i musai să trăiască „starea” de artist- sau cumpărabili.)
Cu regretul finalului de lume, căci un lucru e cert şi dinspre umanişti şi dinspre savanţi: trăim ultimele pâlpâiri (nu, nici nostradamuşii ştiinţei nu-s mai optimişti), în chestiunea reparaţiilor genetice şi neuroştiinţifice, a programării lucide (să pun ghilimele la lucide?) şi a fabricării omului pe comandă, răspunsul meu personal e grăbit (haletant) şi perfect donquijotesc: Nu.
Fiindcă dacă tot e nadir de lume, ce mai contează o perfecţiune în plus? E la fel ca în cazul frackingului - nu râdeţi. Spun „nu” gazelor de şist pentru că oricum e final de lume, cu o pungă în plus de rezerve naturale tot nu se salvează nimic, tot nu se rezolvă Problema. Se vorbeşte despre câteva zeci de ani (AMR-ul), nu secole. Dacă l-ai fi întrebat pe Aristotel sau pe Newton cât avea să existe lumea, ţi-ar fi răspuns fără şovăială „veşnic”. Când veşnicul acesta s-a redus la decenii, părerea mea e că ar trebui să învârtim cuţitul în rană cât mai puţin. Sunt, cu alte cuvinte, pentru un sfârşit blând şi melancolic, nu brutal şi descreierat. Niciodată nu mi-au plăcut filmele cu zombie. Nici alea cu umanoizii (înnebuniţi de frică) care sparg magazine sau violează tot ce prind fiindcă a început Apocalipsa. Adică, dacă am aflat că mă paşte ditamai infarctul, nu mă duc să escaladez Everestul, ci mă aşez mai bine în fotoliu, deşi sunt conştientă că, făcând aşa, nu înseamnă că voi trăi veşnic sau voi întineri. Doar că mai ascult puţin cum creşte piatra - pentru mine, un regal, şi pentru ceilalţi, foarte puţin deranjant.
Că e păcat că siturile istorice devin gropi toxice - mare scofală. Cei care au clădit temple pe livezile de măslini, care-au mutat cursurile râurilor, secând văi, care-au scobit munţii şi au doborât arborii de sequoia croind drumuri, au făcut acelaşi lucru. E vreo deosebire morală sau etică între ei, cei dintâii de demult, şi ipochimenii de azi, care au pus mâna pe câte o clădire „istorică” şi ori o lasă să se prăbuşească pentru a putea s-o radă şi să-şi construiască mall-ul, ori îi dau foc (incendiu accidental, fireşte) ca s-o termine naibii mai repede, fiindcă se grăbesc să facă avere? Sau care ţin cursuri de etică înaltă prin amfiteatrele celebrelor facultăţi vestice, în timp ce au acţiuni pe pădurile dintr-o ţară săracă şi semnează in corpore pentru „prelucrarea lemnului” - mai exact, o defrişare neruşinată şi o crimă ecologică? Să mai vorbesc despre necesitatea războiului?
Mă enervează mai tare teatrul, spectacolul grandios pe care-l pun în scenă pentru atingerea scopurilor. 9-11, de pildă. Deştept serial, Rubicon. Păcat, deşi previzibil, că a fost sistat.
În fine, în problema resurselor, a combustibilului lumii sau în aceea a jocului cu crenguţele de ADN (shuffle, shuffle!), eu sunt ultima voce demnă de ascultat. Mi se spune alarmistă. Neg şi n-am nimic de oferit în schimb. Dar nu asta voiam să spun.
Citind în dreapta şi în stânga, văzând înregistrări (încă free) ba cu declaraţiile savanţilor, ba cu ale specialiştilor în umanioare, ţinând şi eu partea, o parte, acolo, în războiul lor, mi-am amintit deodată de Marco Polo. Marco se distra copios, în Memoriile lui, de sistemul banilor pe scoarţă de dud subţire ca mătasea, inventat de Kublai (ei! nu de el personal, de regimul lui). Îl numea păcăleală abilă, făcea mişto de oameni bogaţi în scoarţă de copac (ha-ha) şi socotea sistemul o escrocherie la scară imperială. Asta se întâmpla pe la 1300. Îmi şi închipui Henricii, Ludovicii, Wilhelmii şi Carolii râzând în hohote de prostia supuşilor lui Kublai. Azi, când regii au nume reductibile la o literă (O, Z, dabăliu), când averea multora dintre noi e într-un cartonaş plastifiat (ha-ha) şi în cifrele de pe hârtie dintr-o clădire mare, cu multe birouri, fără nici un dram de altă bogăţie în seifuri decât alte hârtii (friabile trestii), nu mai râde nimeni. Aurul e de prost gust, e inferior, e involuat - care-i imbecilul care şi-ar băga toţi banii în lingouri ţinute în beci, şi nu în imobiliare, droguri, comerţ? Kommerz (parcă îi înţeleg pe nemţi de ce scriu cu literă mare). Ca să nu mai vorbim de datoriile statelor. Mirobolante sume, abstracte, pe hârtie. Spre infarctul economiştilor.
Donc! Nu mă mai opun lego-ului genetic. Nici celui neuro. N-au decât să inventeze câţi oameni „noi” vor, câtă vreme produsul e finit (adică tot mortăciune devine) şi de vreme ce lumea întreagă se apropie, furibund, de final.
Ştiţi ceva? Nu mă mai interesează ce ar putea fi, ci ceea ce a fost şi o să se piardă şi eu n-am apucat să aflu. Pentru asta chiar mi-aş fi dorit vreo două sute de ani în plus (mie, personal, ca ani de dus în cârcă), însă m-am obişnuit cu gândul că Moş Crăciun răspunde numai dorinţelor copiilor cuminţi. Iar eu nu-s cuminte deloc. Eu sunt Nu. E greu să mă convingi că înghiţind pastile şi băgându-mi baterii în creier mă faci să mă simt alt om, mai deştept. E greu să mă convingi să înghit pastile, în general.
Apropo de nu, că mi-adusei aminte. Mă distrează că au început să apară analize despre extremismul străzii. Prin extremismul străzii înţelegându-se ăia de strigă „nu” şi nu sunt nici în partide, nici în organizaţii, nu vor nici bani, nici glorie, dar nici nu tac. Nu şi Nu. Nu! Iar elasticii mediatori între popor şi putere dau din colţ în colţ, încercând să născocească o etichetă, o formulă de ignorare (că doar nu de împăcare) a Nu-ului. Ceea ce dovedeşte că puterea nu-i chiar atât de puternică. La noi, nici măcar puterea nu-i putere, vai mama noastră! Lumea se duce de râpă şi nouă încă ne mai pasă de costum! Incredibil. Înduioşător.
În altă ordine de idei, dacă mai există aşa ceva, auzi, ordine, când însăşi ziua de azi a fost un exemplu elocvent despre câtă dezordine... mă rog, am prea mult alcool în burtă printre cârnaţi şi plăcinte ca să visez la ordine, am descoperit de ce Alicanta îmi recomanda Daniil Harms - că Luna mea bate bine în Harms. La fel cum am descoperit în liceu că Paler a scris mai bine despre iluzie decât mine, sau în facultă că Papini a scris mai bine despre autoparşivitate decât mine, sau Borges mai bine despre mitul oglinzii, sau la doisprezece ani după schiţa mea Geneza că White a scris cu o sută cincizeci de ani înainte, poate mai bine decât mine, o nuvelă despre blestemul omului-suşă. Sunt un plagiator nevinovat. Sau ideile sunt puţine şi se plimbă, ciclic, prin creiere, de ajung unii să spună "nimic nou sub soare".
Uh-huu, daddy you’re a fool to cry
You’re a fool to cry
And it makes me wonder why
(Că tocmai citii angoasele lui Mantzy: vezi că-s idei puţine în lume, tată? Era un banc: Dovada că există civilizaţii extraterestre superioare e că nu ne-au contactat.)
duminică, 1 decembrie 2013
Abonați-vă la:
Postări (Atom)