Luna

dramă într-un act, o scenă şi două pagini

Malul stâng al râului din Danemarca. Noapte. Cu lună.
Lunaticii HAMLET şi OFELIA ( de fapt, beţi turtă) stau pe-un bolovan şi beau o ultimă sticlă de vin, cu o singură cupă (pe cealaltă au spart-o în urmă cu vreo oră).
Mai târziu, LAERTES, TAC-SU LU’ HAMLET, vreo cinci INFIRMIERI.

OFELIA (ridicând cupa): Prinţişorule, hai să bem Luna! Are gust de opal...
HAMLET (oftează): Fifi, eu ţi-am împrumutat Obeliscul negru!
OFELIA: Ei, şi? Imitiatio mater studiorum.
HAMLET: Tu-l crezi pe neamţul ăla dezertor şi obsedat, cu nume de femeie dicendi?
OFELIA (ridicând sprânceana): De ce nu? Nemţii au dreptate. Nemţii au... putere. Nemţii au... inteligenţă. Nemţii au... inventat filozofia! (Se gândi brusc la greci şi se întunecă.)
HAMLET (în barbă): Nemţii au inventat-o pentru lume şi groparul meu, pentru anglo-saxoni.
OFELIA (găsind o rimă, ca să-l irite pe poet): Nemţii au inventat economia! (şi încă una:) Nemţii au inventat tipografia!

Hamlet înghite o găluşcă. Nu e prima. E clar lipsit de inspiraţie. Dac-ar fi băut whisky, ar fi fost altceva. Dar vinul îl încuie. Şi nu poate s-o sufere pe Fifi când se dă mai deşteaptă decât el! Iar când bea vin, Ofelia e cultă de pute Danemarca.
Ăstimp, Ofelia, încruntată, caută încă o invenţie nemţească să-l facă praf pe Hami, dar nu-i vin în cap decât adidaşii, motocicletele, frigiderul, televizorul, lentilele de contact... nimic să rimeze.

HAMLET (uitându-se chiondorâş la ea): Auzi? Mi-a venit o idee. (Deşurubează piatra inelului de Prinţ Moştenitor al Putregaiurilor şi varsă otrava – bilirubinoasă – în vinul rozé, rezultând un lichid gros, maroniu-cirotic sau orice altă nuanţă de maro.) Hai s-o bem definitiv pe Lună, 'tu-i mama ei... Tu, prima!
OFELIA (care, beată, ca orice romantică incurabilă visează de mult la un gest decisiv, înfloreşte, întinzând mâna după cupă): Soluţia finală! Kaput Luna!

Bea. Horcăie. Îşi dă ochii peste cap şi cade pe spate, fără pic de graţie, în râu. Hamlet îşi dă ochii peste cap, plictisit de moarte de moartea fără pic de originalitate a lui Fifi – ce naiba, putea să strige şi ea o ultimă replică deşteaptă, dacă tot l-a chinuit până acum cu deşteptăciunea! –, apoi se ridică şi îşi lungeşte gâtul după ea. Luna se răsfrânge în râu, tremurat, mai exact hurducat, din dreptul lui Hamlet în jos, pe urma rochiei Ofeliei. Ofelia e dusă la vale de apele repezi din vaduri, dar nu prea mult, până la prima anaforă, care începe s-o învârtă ca-n maşina de spălat.

HAMLET: Hă-hă! Te-ai tunat, n-ai pus Calgon!
LAERTES (strigă din culise): Haaamiii, te caută taaatiii!
HAMLET (clătinându-se, se întoarce spre voce): Tati tău sau tati meu?
LAERTES (apropiindu-se): Ei, al meu un drac – al tău!

Acuma, v-o spune autorul mai hiperscient decât Ianţu fiindcă îi merge netul, Laertes are dreptate să fie ofuscat de întrebare, că, de când îi pusese Regina picături de ureche „Cannabis forte”, de la un provider obscur, unul Cagliostro zis Mengele, exRegele îşi pierduse minţile, iar când scăpa din ospiciu, umbla prin cetate în cămaşă de noapte, îşi căuta umbra şi striga mereu după fi-su.
Chiar şi când fi-su era lângă el.

HAMLET (sughiţând): Co...rect! (Râde şi repetă inspirat, crede el:) Rect!
LAERTES (dând cu ochii de Ofelia): Ce dracu’ faci fată acolo? Înot sincron?
HAMLET (râde şi mai inspirat, crede el): Roata morii. Moribus et artibus!
LAERTES (vegetarian convins, şi yoghin, se întoarce cu dispreţ spre Hamlet): Bă, Omnibus, te caută tac-tu şi tu eşti muci. Hai să-l duci înapoi, c-a înnebunit tot personalul alergând după el.
HAMLET (râde fără urmă de lirism): A înnebunit... hâc! personalul casei de nebuni... hâc! alergând dup-un nebun... Ce nebunie!

Pe lângă cortina albastru-închis din fundal, reprezentând cerul nopţii, trece în goană Tac-su lu’ Hamlet – cu cămaşa de noapte (albă) suflecată, alergând cu capul (cu plete dalbe) între umeri şi genunchii sus – urmat, la distanţă, de un grup compact de „halate albe”, alergând umăr la umăr şi-n acelaşi pas, ca balerinele din Lacul lebedelor. Niciunul nu scoate vreun zgomot.

HAMLET: Ce hărmălaie!
LAERTES: Îţi sună ţie vinu-n cap, că e linişte deplină!
HAMLET (fericit c-a găsit şi el o rimă, recită prompt): Şi Luna e plină pe bolta senină – got you! (Râde şi sughite).
LAERTES (înfigând mâna în braţul lui Hamlet, îl zgâlţâie): Hai, bărdoiule, du-te la tac-tu şi potoleşte-l, că nu doarme nimeni în toată cetatea!
HAMLET (odată zgâlţâit, se clatină şi mai rău; lălăie, fals şi dogit): Nessun... (Se opreşte fiindcă dă cu ochii de sabia lui, pe jos, prin iarbă.) Stai, vere, să-ţi dau ţie asta, c-o mai pierd, naibii! (Se apleacă, o ia de jos, dar când se ridică, ameţeşte, face un pas să-şi recapete echilibrul şi înfige sabia drept în pieptul lui Laertes.) Oops!

Laertes se prăbuşeşte fără să scoată nici piu.

HAMLET (îl priveşte puţin şi ridică din umeri): Pardon, na! (Se împleticeşte doi paşi de-a lungul malului, spre Ofelia, care continuă să fie învârtită de anaforă.) Fifi, pe tine ce dracu’ te-a găsit cu luna lu’ Remarque? (Luna între timp nu se mai vede, ascunsă de nori.) Ei, alta, o băuşi tu pe toată! Ia uite, cum te-ai umflat! O să borăşti! Eşti verde la faţă! (Aşteaptă puţin, cu ochii la Ofelia. Ofelia se învârteşte. Lui Hamlet i se face rău. Se aruncă într-un tufiş de pe mal şi varsă. Din culise începe să se audă un urlet lung ca de lup la lună. Hamlet bombăne:) Auzi-l şi pe tata! Ho, că vin acuş! (Icneşte. Stă. Stă. Stă. Se întinde în iarba de pe mal şi, cu ochii la cerul înnorat, începe să recite:)

"How sweet the moonlight sleeps upon this bank
Here we will sit, and let the sounds of music
Creep in our ears; soft stillness, and the night
Become the touches of sweet harmony."



Cortina.