Cred c-am mai povestit despre micul meu truc de dimineaţă, când nu-mi pun ochelarii ca să nu văd chipuri triste, prelungi, obosite, deznădăjduite etc., pentru a-mi prelungi puţin entuziasmul de nouă zi. Cu toate că, astfel, mă mişc într-o lume „ştearsă”, cam ca în The Wall, unde copiii nu au feţe, mă ajută să-mi ţin gândurile la un loc – eu o numesc „starea de rugăciune”.
În afară de asta, un alt lucru bun la miopie este magia de noapte. Toate luminile sunt decalate şi par sferice, mult mai mari ca în realitate, cu raze şi halouri halucinante, ca într-o poză photoshopată zdravăn, pentru impresie artistică. Închipuie-ţi ce nebunie e iarna, când se anină beculeţe prin oraşe!
Apoi, dacă mă uit la stelele de pe cer, acelaşi lucru mi se întâmplă cu luceferii, care apar în buchete de câte trei-cinci, şi cu luna, care e veşnic imensă. Cel mai ciudat e ceea ce se întâmplă cu stelele mici. Nu le văd, dacă le privesc direct. Dar dacă îmi mut puţin privirea de la ele, le intuiesc, le văd la marginea mirei, câmpului vizual. Dacă îmi întorc iarăşi privirea spre ele, dispar. Pe un cer aproape gol, aş zice, dacă îmi plimb încet ochii pe boltă, descopăr puzderia de licurici.
În mod (ne)clar, îmi place noaptea miopului!
Partea proastă e c-am descoperit că-mi exploatez handicapul intensiv, nebuneşte, la fel cum se taie pădurea amazoniană. Adică îmi scot ochelarii şi în celelalte chestiuni, cele care mă afectează în mod direct şi pentru care s-ar cuveni să am ochi ageri. Şi poate că suntem singurul neam la care nevăzătorii sunt împinşi cu blândeţe şi fermitate în faţa trenului. Nu umanitar, ci sanitar, nietzschean. Nu acuz pe nimeni. Ca să acuzi, trebuie să te sui pe-un bolovan şi să-ţi faci glasul auzit. Iar eu nu ştiu să cânt. Ştiu doar să gem sau să scrâşnesc scurt, pentru cine are urechi. Şi-n plus, obosesc repede. Îmi plac jocurile cu miză clară şi cu parteneri/adversari de valoare egală. Ha! Dubioasă echivalenţă, asta cu partener/adversar. Aproape perversă. Nu-mi pasă.
Am ajuns ca o baltă mare şi puturoasă, care a crezut cândva că e fluviu. După ce atâţia ani m-am cheltuit frenetic, în fel şi fel de prostii, în stânga şi-n dreapta, cu 100 de ore îndesate în 24 şi recuperări între două sendvişuri, de vreo câteva luni bune am intrat în stand by, m-am adunat, m-am scăzut, m-am cernut cu atenţie şi am înţeles că nu mă pot baza pe nimic din ce am-ştiu-vreau-pot, că e cazul să mă reinventez, deşi ar fi mai corect spus să mă inventez, ţinând cont că n-am făcut-o niciodată până acum, însă nu am direcţie. Încotro? Nu întrezăresc nicio destinaţie, nu am niciun scop. O metodă de a scăpa de depresia cauzată de extenuare este să-ţi stabileşti obiective mici, de scurtă durată şi să faci tot posibilul să le bifezi. Apoi, treptat, să le schimbi cu obiective mai serioase, dar păstrând aceeaşi regulă a paşilor determinaţi: vreau ca, într-o perioadă de..., să... Aici m-am împotmolit eu. N-am ce să vreau. Nu vreau nimic, dacă e să mă întrebi pe mine. Ar trebui, îmi şuieră conştiinţa, să, să, să. Dar lăuntrul meu, Sinea sau cum îi mai zice (eu mă îndoiesc că e a mea, fiindcă nu prea avem nimic în comun noi două, deşi recunosc că hălăduie pe undeva, prin mine) nu tinde spre nimic, nu se perpeleşte pentru nimic. Ştiu, asta se cheamă lipsa ambiţiei şi e primul semn al unei victime sigure. Dar ai auzit tu pe cineva tratându-se de lipsă de ambiţie? Recompensele, premiul, bribe-ul zornăitor sau sclipitor de la capătul drumului mă lasă rece. Drumul însuşi... ce rost are să alergi ca emirul, dacă oricum ajungi tot la Golgota aia?
M-am demistificat. Nu mai cred în cuvintele celor dragi, care, de drag, îmi spun că, dacă vreau, pot, că lor le-ar plăcea să mă vadă ambiţionându-mă şi reuşind. Am oglindă nouă şi curată. E greu să mă uit la mine şi să mai văd prinţesa, ca în copilărie. Asta e tragedia, că nu mai vreau să mă fac prinţesă când oi fi mare. Eu aş zice că e firesc, dar ai mei se înfioară. Nu prea înţeleg de ce le pasă atât de mult. La urma urmelor, nu mai vreau să fiu nici mamă, nici mireasă, nici educatoare, nici Winnetou, nici Monte-Cristo, nici Mannix, nici Al Pacino, nici Garcia Marquez. Ei, şi?
Şi stau, cum ziceam, ca o baltă mare, putrezindu-mi firişoarele verzi ce ar fi trebuit să devină copaci, aşteptând un val, ca să-mi dau seama încotro să curg, dacă e să fiu totuşi fluviu. Nu e tihnă, pe baltă. Nu-mi cântă ciocârlii deasupra, ci îmi orăcăie broaştele în ceafă. Dar pe cuvânt dacă ştiu de ce m-aş urni într-o direcţie sau alta. Ce mare scofală să te verşi în mare? Ca să devii nimeni, poţi să nu curgi deloc. Tot aia!
Nu vreau să mă apuc de nimic. Mai bine mă las. Lasă-te, apucă-te, lasă-te, apucă-te – curată demenţă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu