despre 11 august, ora 21,30

Through the fish-eyed lens of tear stained eyes
I can barely define the shape of this moment in time
And far from flying high in clear blue skies
I'm spiraling down to the hole in the ground where I hide.

If you negotiate the minefield in the drive
And beat the dogs and cheat the cold electronic eyes
And if you make it past the shotgun in the hall,
Dial the combination, open the priesthole
And if I'm in I'll tell you what's behind the wall.

There's a kid who had a big hallucination
Making love to girls in magazines.
He wonders if you're sleeping with your new found faith.
Could anybody love him
Or is it just a crazy dream?

And if I show you my dark side
Will you still hold me tonight?
And if I open my heart to you
And show you my weak side
What would you do?
Would you sell your story to Rolling Stone?
Would you take the children away
And leave me alone?
And smile in reassurance
As you whisper down the phone?
Would you send me packing?
Or would you take me home?

Thought I oughta bare my naked feelings,
Thought I oughta tear the curtain down.
I held the blade in trembling hands
Prepared to make it but just then the phone rang
I never had the nerve to make the final cut.

"Hello? Listen, I think I've got it. Okay, listen its a HaHa!"

şi o mie de ani, de-ar trebui

Să ne înţelegem. Nu plâng după nimic. Nu regret nimic. Îmi doresc doar să nu fi făcut atâtea greşeli prosteşti. Dar nu m-am epuizat. Are balta peşte. Pot face oricând altele şi mai gogonate, catastrofice, cu aceeaşi hotărâre de Zorba.
Acum vreo câteva săptămâni, nu multe, o vedetuţă depresivă din spaţiul mioritic şi-a înghiţit-pesticizat zilele. Avea probabil o experienţă mult mai colorată decât duc eu în spinare, rădăcini mai consistente (copil, carieră, soţ, casă revendicată de părinţi etc.) şi o depresie (dacă nu există grade de comparaţie) la fel de neagră. Ceea ce i-a lipsit a fost simţul umorului (mulţumesc, Doamne, eu am), un Dumnezeu (vezi ante.) şi capacitatea de a vedea prin pânza pe care ea însăşi (depresia) a ţesut-o. Un simţ al umorului foarte ascuţit nu înseamnă că rânjesc ca vaca în pajişte toată ziulica, ci înseamnă că intuiesc ridicolul, descopăr caraghioslâcul şi reacţionez cumva (fie intru, fie ies scurt din joc - depinde cât de bună e poanta). Despre Dumnezeu nu discut. Am duhovnic. Rămâne problema văzului. Ca să vezi, trebuie să iubeşti. Şi invers.



După ultima ninsoare din martie târziu, ai văzut ce albastru ireal a căpătat cerul Bucureştiului noaptea? Cerul Bucureştiului, de obicei atât de prăfos, mat şi sterp de stele, a devenit pentru câteva nopţi imperial, copleşitor. Dacă n-a freamătat nimic în tine la vederea albastrului aceluia, atunci eşti chior şi infirmitatea nu-ţi face cinste (să ai ochi şi să nu vezi, adică).
Încerc ca pentru fiecare lucru pe care-l urăsc sau pentru care mă încrunt, care mă scoate din sărite sau mă dezgustă să găsesc un antipod (antidot?), fie unul mai vechi, din teancul roz al amintirilor, fie unul care nu se află în imediata apropiere a miezului fierbinte... şi redescopăr rapid cât de enervant de frumoasă e viaţa.
Ştiu, mi s-a întâmplat, lucrurile se pot împuţi mai presus de măsură, drumurile se închid cu încăpăţânare exasperantă şi-n jur se adună numai feţe hâde. Nu sunt un aventurier, ci un general. Nu pot da bir cu fugiţii. Trebuie să-mi merg drumul (nu vreau să scriu parcurg, na! nici străbat, nici mai ţinte-te mării altcumva!), hârtop cu hârtop, piatră cu piatră. E drumul meu. Îngust, obscur, fără perspectivă, mocirlos... dar pot cânta în inimă până la capăt. Pot repeta în puls, neauzit, Oda bucuriei pentru Marele Moment al victoriei - care poate apărea sau nu - o viaţă întreagă. A fost un film în care Mel Gibson auzea ce gândeau femeile. Dacă s-ar putea auzi gândurile, în hărmălaia generală, oare câte dintre ele ar fi cântece?............. - Bullshit.

Nu-mi iese. Nu pot să scriu ceva "cu suflet", ceva dulce, ceva optimist. Atât venin am scuipat în ultimele decade, că mi s-a pungit gura. Când dau să murmur chestii duioase, horcăi şi şuier. Mugur de şuier.
Pe scurte şi retezate, honey:

ghiceste sau mori in pace

În cana mea de cafea a rămas un desen din zaţ, pe care m-am chinuit vreo oră să-l pictez pe monitor, cu iluzia întreţinută asiduu că am în faţa ochilor (aruncaţi în fundul cănii, fireşte) o literă-cuvânt-frază-ideogramă chinezească, o rună... După ce am aşteptat secole pe lângă photoshop să-şi aplice efectele (ordinator bătrân, deh), am descoperit că nici nu era aşa o mare brânză, nici sugestiv, nici misterios... mă rog, nişte zaţ acolo.
Şi Mintea 1 s-a hlizit la gândul că fluturii-mame-de-omizi mi-ar fi putut ghici niscai subiecte de telenovele din spârcul ăsta de zaţ, Lost Symbol, şi apoi aproape c-a regretat că, pe vremea când eram liceeană (nu rock’n roll, ci latent flower power), nu deprinsesem de la colege şi mămicile lor arta interpretării rămăşiţelor de fiertură de boabe măcinate (probabil din pricina râşniţei, care era model vechi şi bâzâia la fel de tare ca aspiratorul rusesc). Aş fi avut la ce să mă gândesc în după-amiaza aceea. După-amiaza aceea ploioasă. Poate. Însorită. Poate. Nu mai ştiu. Deci nu contează.
Şi Mintea 2 s-a enervat pe divinaţie în general. Adică, după ce că viaţa-i scurtă, ca să ajungi la cunoaştere trebuie întotdeauna să te iniţiezi, să tatonezi, să faci asocieri, să mai înveţi un simbol, să mai aplici învăţătura, să schiţezi echivalenţe, să stochezi informaţii, să combini surse şi să aprofundezi... asta în vreme ce la tot pasul eşti pândit de satanice piste false, aparenţe, disimulări şi alte distorsionări. Ca să nu mai pun la socoteală că la cunoaştere oricum n-ajungi (ei, să lăsăm) şi că ţi se poate întâmpla oricând s-o iei în bot mizând prea mult pe propriile deducţii sau pe rutinele executorii, pe şabloanele trasate de alţii mai deştepţi de dinaintea ta (că tot ce e vechi e bun, cum zice snobul). Şi... da, bună întrebare, la ce-ţi foloseşte cunoaşterea? Să te dai mare, să epatezi inocenţii timp de o viaţă şi să mori, scuzaţi, prost ca noaptea - că moarte e atunci când nu mai funcţionează niciun neuron, când mintea e golită de orice gând, când totul e întuneric, nu? Să fii deştept pe lumea ailaltă? Să-ţi plutească numele printre ale deştepţilor în analele posterităţii? Pfui!
Or, mai rău încă: să faci selecţie, să alegi minţi care merită să-ţi stea în jur, cu care să faci schimb de idei găunoase, să le acorzi titluri: mentori, prieteni, idoli, soţi, amanţi şi să trăieşti minciuna până la capăt, într-o dulce beţie.
Or, mai mocirlos încă: să împărtăşeşti din experienţa personală (de regulă, experienţa constă în lecţii aspre de deziluzionare) unor gură-cască naivi sau leneşi sau laşi, ca să nu care cumva să simtă şi ei şutul realităţii în noadă şi să şchiopăteze prin viaţă ca tine... Ooo, lume strâmbă, de cocoşaţi de poverile vieţii, de ciungi de milă, de şchiopi de faptă!!! Ooo, lume plină de chiori, de muţi, de gângavi şi de idioţi râzăreţi!!! Ooo... Ei, o! că nu sunt poetul durerilor neamului - ziceam şi eu.
Mi se pare aberant şi să ştii şi să nu ştii. La fel de lehamite mi-e şi de animalul simplu, brut, care trăieşte pentru a muri, şi de mintea elevată care se îmbibă cu frumuseţi inefabile pentru, culmea, a muri.
Mi-am pierdut axa. Când am dat să mă înec, m-am tras un pas înapoi şi m-am uitat după un ţărm, o insulă, o barcă, un colac de salvare, ceva. După o direcţie, la naiba. Şi, ce să vezi, deşertăciunea deşertăciunilor! Nu-i.
Asta cu înecatul chiar mi s-a întâmplat, la 2 Mai, de mult, tare de mult, după câteva sticle de Lacrima lui Ovidiu, când m-am dus până la Lună, luând-o de-a dreptul peste marea netedă ca oglinda, uitând cu desăvârşire că n-am ştiut niciodată să înot, şi m-am trezit în apă, fără nicio dâră de Lună sub ochi şi conştientă, în inconştienţa mea bahică, de două lucruri: că habar n-am unde-i malul (malul cu un l şi cu nisip) şi că, neştiind să înot, desigur nu mă îndepărtasem prea mult, dar la fel de sigur aveam să mor, fiindcă niciunuia dintre beţivanii de pe mal (ăla cu un l şi... etc.) nu i-ar fi trecut prin cap că strigătul meu de „ajutor” ar fi pe bune şi nu o expresie a lingorii ovidiene. Bun, deci ideea e că, în moarte, negrul e absolut, noaptea e noapte, nu există nicio dâră călăuzitoare, niciun mal de reper, şi totul pare o imensă glumă proastă. Iar asta anulează orice intenţie de a mai depune vreun efort, altul decât a supravieţui cât se poate. Adică, zău, când eşti anunţat că avionul în care te afli se prăbuşeşte în ocean sau în munţi sau..., nu te-apuci să înveţi o teoremă sau un cuvânt într-o limbă străină, doar aşa, ca să nu mori prost, nici nu te gândeşti că e şansa ta s-o mozoleşti pe stewardesă, nici nu te întristezi că n-ai apucat să mănânci şi tu cuiburi de rândunică albastră, nici că n-ai văzut totuşi capra vecinului rupându-şi gâtul. În cel mai fericit caz, leşini. În cel mai jenant, dar procur omenesc, urli. De frică.
Asta-mi vine mie să fac, cu adevărat, de vreo câţiva ani încoace. Să urlu. Dar, ca om civilizat, rutinat, domesticit ce încerc să par, disimulez: muncesc, mănânc, conversez, citesc, învăţ, râd, râd, râd. Oi fi învăţat să înot?

harul miopiei

Cred c-am mai povestit despre micul meu truc de dimineaţă, când nu-mi pun ochelarii ca să nu văd chipuri triste, prelungi, obosite, deznădăjduite etc., pentru a-mi prelungi puţin entuziasmul de nouă zi. Cu toate că, astfel, mă mişc într-o lume „ştearsă”, cam ca în The Wall, unde copiii nu au feţe, mă ajută să-mi ţin gândurile la un loc – eu o numesc „starea de rugăciune”.
În afară de asta, un alt lucru bun la miopie este magia de noapte. Toate luminile sunt decalate şi par sferice, mult mai mari ca în realitate, cu raze şi halouri halucinante, ca într-o poză photoshopată zdravăn, pentru impresie artistică. Închipuie-ţi ce nebunie e iarna, când se anină beculeţe prin oraşe!
Apoi, dacă mă uit la stelele de pe cer, acelaşi lucru mi se întâmplă cu luceferii, care apar în buchete de câte trei-cinci, şi cu luna, care e veşnic imensă. Cel mai ciudat e ceea ce se întâmplă cu stelele mici. Nu le văd, dacă le privesc direct. Dar dacă îmi mut puţin privirea de la ele, le intuiesc, le văd la marginea mirei, câmpului vizual. Dacă îmi întorc iarăşi privirea spre ele, dispar. Pe un cer aproape gol, aş zice, dacă îmi plimb încet ochii pe boltă, descopăr puzderia de licurici.
În mod (ne)clar, îmi place noaptea miopului!
Partea proastă e c-am descoperit că-mi exploatez handicapul intensiv, nebuneşte, la fel cum se taie pădurea amazoniană. Adică îmi scot ochelarii şi în celelalte chestiuni, cele care mă afectează în mod direct şi pentru care s-ar cuveni să am ochi ageri. Şi poate că suntem singurul neam la care nevăzătorii sunt împinşi cu blândeţe şi fermitate în faţa trenului. Nu umanitar, ci sanitar, nietzschean. Nu acuz pe nimeni. Ca să acuzi, trebuie să te sui pe-un bolovan şi să-ţi faci glasul auzit. Iar eu nu ştiu să cânt. Ştiu doar să gem sau să scrâşnesc scurt, pentru cine are urechi. Şi-n plus, obosesc repede. Îmi plac jocurile cu miză clară şi cu parteneri/adversari de valoare egală. Ha! Dubioasă echivalenţă, asta cu partener/adversar. Aproape perversă. Nu-mi pasă.
Am ajuns ca o baltă mare şi puturoasă, care a crezut cândva că e fluviu. După ce atâţia ani m-am cheltuit frenetic, în fel şi fel de prostii, în stânga şi-n dreapta, cu 100 de ore îndesate în 24 şi recuperări între două sendvişuri, de vreo câteva luni bune am intrat în stand by, m-am adunat, m-am scăzut, m-am cernut cu atenţie şi am înţeles că nu mă pot baza pe nimic din ce am-ştiu-vreau-pot, că e cazul să mă reinventez, deşi ar fi mai corect spus să mă inventez, ţinând cont că n-am făcut-o niciodată până acum, însă nu am direcţie. Încotro? Nu întrezăresc nicio destinaţie, nu am niciun scop. O metodă de a scăpa de depresia cauzată de extenuare este să-ţi stabileşti obiective mici, de scurtă durată şi să faci tot posibilul să le bifezi. Apoi, treptat, să le schimbi cu obiective mai serioase, dar păstrând aceeaşi regulă a paşilor determinaţi: vreau ca, într-o perioadă de..., să... Aici m-am împotmolit eu. N-am ce să vreau. Nu vreau nimic, dacă e să mă întrebi pe mine. Ar trebui, îmi şuieră conştiinţa, să, să, să. Dar lăuntrul meu, Sinea sau cum îi mai zice (eu mă îndoiesc că e a mea, fiindcă nu prea avem nimic în comun noi două, deşi recunosc că hălăduie pe undeva, prin mine) nu tinde spre nimic, nu se perpeleşte pentru nimic. Ştiu, asta se cheamă lipsa ambiţiei şi e primul semn al unei victime sigure. Dar ai auzit tu pe cineva tratându-se de lipsă de ambiţie? Recompensele, premiul, bribe-ul zornăitor sau sclipitor de la capătul drumului mă lasă rece. Drumul însuşi... ce rost are să alergi ca emirul, dacă oricum ajungi tot la Golgota aia?
M-am demistificat. Nu mai cred în cuvintele celor dragi, care, de drag, îmi spun că, dacă vreau, pot, că lor le-ar plăcea să mă vadă ambiţionându-mă şi reuşind. Am oglindă nouă şi curată. E greu să mă uit la mine şi să mai văd prinţesa, ca în copilărie. Asta e tragedia, că nu mai vreau să mă fac prinţesă când oi fi mare. Eu aş zice că e firesc, dar ai mei se înfioară. Nu prea înţeleg de ce le pasă atât de mult. La urma urmelor, nu mai vreau să fiu nici mamă, nici mireasă, nici educatoare, nici Winnetou, nici Monte-Cristo, nici Mannix, nici Al Pacino, nici Garcia Marquez. Ei, şi?
Şi stau, cum ziceam, ca o baltă mare, putrezindu-mi firişoarele verzi ce ar fi trebuit să devină copaci, aşteptând un val, ca să-mi dau seama încotro să curg, dacă e să fiu totuşi fluviu. Nu e tihnă, pe baltă. Nu-mi cântă ciocârlii deasupra, ci îmi orăcăie broaştele în ceafă. Dar pe cuvânt dacă ştiu de ce m-aş urni într-o direcţie sau alta. Ce mare scofală să te verşi în mare? Ca să devii nimeni, poţi să nu curgi deloc. Tot aia!
Nu vreau să mă apuc de nimic. Mai bine mă las. Lasă-te, apucă-te, lasă-te, apucă-te – curată demenţă!